📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

A Eu îmi amintesc de ziua când a intrat pe poarta ghetoului adolescenta F. M. Nici eu, nici ceilalţi şi poate nici ea nu bănuia că, după traversarea întregului calvar, va deveni scriitoare. Şi cu atât mai puţin intuiam noi toţi că, păşind în ghetou, păşim de fapt în moarte. Când peste ani, scriitoarea F, M. se va sinucide, scriitorul şi publicistul Dănos Milkos va exprima un mare adevăr afirrriând că F. M. ne­a părăsit acum, dar ea, de fapt, a început să moară în acea dimineaţă de mai, când poliţiştii horthyşti au internat­o în curtea fabricii de cărămizi, Durchgangsghetto­nl, ' ghetoul de tranziţie, al oraşului Cluj, unul din sutele de ghetouri concepute ca staţii intermediare în drumul ce se termina pe rampa morţii de la Birkenau­Auschwitz.

DURST

Der Durst, setea, m­a chinuit din prima zi a deportării şi până în clipa eliberării.

La 6 iunie 1944, când am părăsit ghetoul, ' so”arele dogorea năprasnic.

Îmbrăcaţi cu câteva rânduri de haine, cu palton de iarnă peste ele, aplecaţi sub povara rucsacurilor şi geamantanelor, am sosit la gară lac de sudoare.

Înghesuiţi câte 70­90 într­un vagon cu tot ce aveam pe noi şi cu noi, înainte de a ne uşura de veşminte şi a ne şterge de sudoarea) ce ne şiroia pe trupuri, neam repezit la sticlele cu apă să ne astâmpărăm setea. Prima spaimă pe drumul fără­de­întoarcere pe care porneam ne­a provocat­o constatarea că provizia de apă scade văzând cu ochii. Ne­am impus restricţii.

Ziua următoare, zăpuşeala din vagon a fost mai mare, dar apă am băut mai puţină. A treia zi au primit apă numai copiii mici şi bolnavii., Der Durst, setea, începea să­mi provoace chinuri pe care nu le cunoscusem până atunci.

Şi totuşi, mi­am dat seama ulterior, setea de atunci, din tren, a fost o sete omenească, In curând, la B/rltenau­Auschw/fz, aveam să cunosc ce înseamnă

setea îndelungată, setea animalică, teribila sete din lagărele de concentrare.

În lungile zile de vară ale lui '44, prăbuşiţi pe platourile arzânde dintre barăcile lagărului E – Birkenau, împunşi de suliţe înroşite în plasma soarelui, setea ne chinuia, atât de crunt, încât nu mai puteam vorbi, ne paraliza. Cu buzeie crăpate cu gura uscată, deschisă, priveam spre cer şi aşteptam minunea. Când aveam noroc, minunea se petrecea. Începea să plouă şi ne astâmpărăm setea. A doua zi sorbeam din ochiurile de apă statuia. Unii abia apucau să­şi îpmoaie buzele. A treia zi nu puteam decât să stoarcerii în gură

umezeala noroiului. Apoi, iar urmau zile, săptămâni de chin„ când „ingurul lichid la dispoziţie era propria noastră sudoare.

Tn barăcile şi pe platoul lagărului Landsbeig, în acea însorită zi de 27

aprilie 1945, când a bătut ceasul eliberării, nu existau decât deţinuţi bolnavi,

pe care SS­iştii nu i­au putut lua cu, ei în retragerea spre Dachau. Tancurile americane au ocolit lagărul, urmărindu­şi duşmanul.

— Gardurile de sârmă ghimpată şi barăcile se prăbuşeau în flăcări.

Oamenii erau liberi. Dar acum, când marea clipă a eliberării – pe care au aşteptat­o ani de­a rândul cu tenacitate absurdă, cu voinţă incredibilă, cu disperare – sosise, ei se „zvârcoleau, chinuiţi de teribila febră a tifosului exantematic, în zdrenţele paturilor din barăci sau în noroiul de pe platou şi, din toate frumuseţile şi miracolele lumii pe care au crezut că vor fi stăpâni în această unică şi nemaipomenit de mare şi luminoasă clipă, ei cereau, cerşeau, implorau un singur lucru, cel mai răspândit, cel mai simplu, cel mai la îndemâna oricui: apă I Şi nu era nimeni să­i audă. Erau, în sfârşit, liberi şi mureau liberi cerând, cerşind, implorând lumii întregi 6 picătură de apă. Şi aşa cum ani la rând lumea n­a auzit ţipetele de ajutor ale celor care, lăcătuiţi în vagoane de vite, se îndreptau din toate colţurile Europei spre Auschwitz, aşa cum urletele de durere ale celor schingiuiţi n­au putut străpunge desişul pădurilor din Polonia, aşa cum blestemele celor gazaţi s­au risipit în eter împreună cu fumul crematoriilor, tot aşa nici cuvântul apă, horcăit cu ultimul strop de energie, n­a fost auzit de nimeni şi oamenii aceia au murit după

eliberare tot atât de înfrânţi şi neajutoraţi ca semenii lor înainte de eliberare, fără măcar să fi putut înţelege că a sosit acea clipă nemaipomenit de mare şi de luminoasă pentru care au răbdat şi au suferit imens.

DYSENTERIE

Pe priciurile suprapuse din Revicr l­e, bolnavii erau înghesuiţi de­a valma. Tuberculoşi lângă cei cu erizipel, cardiaci Ungă oameni cu picioarele zdrobite, trupuri pline de râie lângă altele cu răni sângerânde. Unul delira copleşit de febra tifosului exantematic lângă altul care se sufoca din cauza astmului. Predominau cei cu tot felul de edeme şi flegmoane, ale căror trupuri păreau nişte bureţi bizari din caré, la cea mai mică atingere, ţâşnea puroiul.

Infirmeria lagărului.

Dintre toţi, cei mai năpăstuiţi, cei mai umiliţi şi batjocoriţi erau suferinzii de Dysenterie. Erau uşor de recunoscut.

Deshidrataţi, descărnaţi, vlăguiţi de orice putere, păşeau bălăbănindu­se printre priciuri; dâre lungi de materii fecale le brăzdau picioarele de sus până

jos.

De regulă, dizentericii erau grupaţi în fundul barăcii.

Cei în putere încă, în pielea goală sau cu o zdreanţă de cămaşă ce le ajungea până la buric, se grăbeau, cu degetul în fund, să ajungă, prin intervalul dintre priciuri, până la ciuberele din faţa barăcii. Kapo Revier­ului îi snopea în bătăi pe cei care murdăreau intervalul cu dâre galbene­verzuiroşiatice.

Şi aproape niciunul nu scăpa de bâta Kapo­ului, căci dizentericii ajungeau până la 40­50 de scaune pe zi. Unii îşi spălau excrementele care le curseseră pe picioare, urinând peste ele.

Înghesuiţi şase pe un prici, acoperiţi trei cu câte o pătui<i mânjită de fecale pe care colcăiau păduchii, dizentericii, gernind înfundat, îşi aşteptau sfârşitul. După câteva zile, ajunşi la capătul puterilor, cei de pe priciurile de sus nu mai erau în stare să coboare. Iar cei de sub ei n­aveau cum să se apere de fecalele lichide amestecate cu urină ce se scurgeau printre scânduri.

Lată cum este descrisă o baracă de dizenteriei în cartea lui Chnstian Bernadac „Medicii imposibilului” K

„Era un loc atât de îngrozitor, încât nu voiam niciodată să trimit acolo francezi. Preferam să­mi văd compatrioţii dizenteriei murind în orice altă parte, chiar la muncă. În aci^a odăiţă de dimensiuni corespunzătoare pentru trei persoane viermuiau cel puţin cincizeci de oameni descărnaţi, gemând.

Delirând, care nu se înţelegeau, se certau plângând, încercau să­şi îmbunătăţească poziţia în detrimentul unui camarad mai slab şi sufereau cumplit. Erau ţoi, câte trei pe nişte scânduri prost împreunate, cu o singură

pătură comună ttânjită de fecale, urină, sânge, ciorbă. Cei de pe priciul de sus n­aveau adesea nici putere, nici timp să coboare ca să­şi facă nevoile. Podeaua, scândurile, păturile, trupurile, totul era plin de murdărie. Atmosfera fetidă era de nesuportat pentru cei care intrau în această încăpere. Foarte puţini dintre bolnavi ieşeau de acolo vii. Asia o ştiau cu toţii.

Nu era cu putinţă să mori mai părăsit, să fii mai năpădit de murdărie, să

suferi atât cu tot corpul, prin toate punctele de atingere, de eczeme, abcese, chinuit continuu de colici du1 Este vorba de Rewe/­UJ im lagărul de concentrare Melk.

Reroase, măcinat de foame şi, îri plus, d^ ideea că fiecare zi fără mâncare este un pas spre moarte. Să nu mai ai putere să te ridici, să mişti o mână, să

respingi piciorul care ţi se înfige în piept şi te apasă atât de greu, fiecare etapă

lentă spre moarte să­ţi aducă noi suferinţe. Cel mai cumplit era că moartea venea extrem de încet, că acest chin dura zile întregi, uneori săptămâni. Există, poate, chinuri mai spectaculoase, dar nu mai crunte. Aşa au murit sute de camarazi de­ai mei”. <

Din când în când, medicul SS intra şl în barăcile dizentericilor. Izbit de mirosul greţos, sufpcant, pestilenţial, îşi proteja nasul cu o batistă de un alb imaculat şi urla:

— Porcii ăştia nu aerisesc niciodată? Să fie demontate imediat ferestrele!

Şi uşile să se scoată din ţâţâni! Până la miezul nopţii să nu le puneţi la loc!

Afară era ger. Viscolea năpraznic. Încă înainte de miezul nopţii, aproape toţi contractau câte o pneumonie. Şi astfel, pşa cum toţi – tuberculoşi şi dizenteriei, suferinzi plini de râie sau cu picioarele zdrobite, cu trupurile rănite ori purulente – erau înghesuiţi de­a valma pe priciurile suprapuse, tot aşa erau împinşi în moarte, toţi de­a valma, de aceeaşi boală: pneumonie, generată –