📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

prin logica lagărelor naziste – de Dysenterie.

EICHMANN

Numărul criminalilor de război care şi­au mânjit nemijlocit mâinile, trupul întreg şi conştiinţa cu sângele a milioane de evrei nevinovaţi este extrem

de mare. O ierarhizare av lor este imposibilă. Pe „cea mai de sus” treaptă a josniciei şi mârşăviei stă, fără îndoială, Adolf Eichmann, locotenent­colonel în SS, fostul şef al secţiei IV. B.4 însărcinat cu „rezolvarea definitivă” a problemei evreieşti. Şi­a consacrat întreaga carieră asasinatelor > n­a avut alt scop în viaţă decât, moartea. A acţionat cu atâta convingere şi însufleţire, încât la apropierea prăbuşirii Re/ch­ului, când până şi criminali de talia lui Himmler încercau să ascundă urmele fărădelegilor săvârşite, Eichmann declara emfatic:

„Voi sări zâmbind în mormânt cu satisfacţia că am pe conştiinţă cinci milioane de evrei*. Dimensiunile halucinante ale asasinatelor pe care le­a organizat nemijlocit nu l­au speriat niciodată. Se liniştea şi îşi liniştea colaboratorii: „O

sută de morţi reprezintă o catastrofă; cinci milioane – o cifră statistică”.

S­a pregătit pentru îndeplinirea macabrei misiuni cu sârguinţă, cu meticulozitate tipic nazistă. A tăcut, prin 1937, o călătorie în Palestina pentru a studia la faţa locului iudaismul.

A solicita! Oficial fonduri pentru a învăţa ebraica cu un rabin Instalat la Berlin, în clădirea de pe Kurfurstenstrasse nr.

116, la etajul II, în camera oglinzilor, Eichmann devine principalul expert al Re/ch­uiui în probleme evreieşti, şeful absolut al tuturor evreilor din Europa, având dreptul şi sarcina să­i descopere, să­i izoleze, să­i deporteze şi să­i lichideze pe toţi care trăiesc în Reich, în ţările cotropite de el şi în cele de sub influenta sa.

Cu două decenii mai târziu, închis într­o cuşcă de sticlă incasabilă, Eichmann a încercat să se eschiveze de Ia gravele acuzaţii ce I se aduceau (mărturiile scrise prezentate la proces cântăreau 330 de tone), făcând pe modestul, repetând la nesfârşit că a fost un om mărunt, neînsemnat, un simplu şi „mii executant. Dar atunci, când era şef pe Kurfürstenstrasse nr.

116, făcea pe grozavul. Era nelipsit de la dejunurile ofe­y râţe zilnic de Himmler pentru principalii lui colaboratori. In timp ce se aprecia calitatea caşcavalului, aroma fructelor sau tăria coniacului, se discuta şi eficienţa diferitelor metode de exterminare In masă. Eichmann îşi etala cunoştinţele în materie şi spiritul de iniţiativă direct în faţa lui Kaltenbruner şi a lui Himmler.

Când la 31 iulie 1941, Göring i­a cerut în scris lui Heydrich să facă

propuneri privind organizarea şi asigurarea „rezolvării definitive” a problemei evreieşti, a devenit evident că detaşamentele speciale existente nu puteau face faţă ritmului, şi dimensiunilor exterminării preconizate. Se căutau răspunsuri cu febrilitate la trei întrebări: a) care să fie modalitatea exterminării? B) unde să

aibă loc? C) cum să fie transportate victimele la locul supliciului?

Eichmann s­a putut lăuda că le­a rezolvat pe toate trei.

În acest scop, nu s­a cruţat. A dovedit multă tenacitate. Înainte de a decide, s­a deplasat personal de două ori în Polonia. Prima dată a asistat, la Lodz, la o gazare în masă cu gaze de eşapament. A mărturisit la proces: „într­o încăpere, care, dacă îmi amintesc bine, a fost de 5 ori cât aceasta, evreii au trebuit să se dezbrace, apoi a sosit un camion care s­a oprit în faţa unei intrări.

Am deschis uşa camionului. Evreii, în pielea goală, au trebuit să urce în

camion”. Eichmann a urmărit camionul cu maşina personală şi după cum a declarat în continuare; „camionul s­a oprit lângă un şanţ lung, s­au deschis uşile şi în şanţ au început să fie aruncate cadavre. Păreau încă vii, atât de flexibile le erau membrele. Am mai văzut cum un civil le smulgea, cu un cleşte, dinţii de aur din gură. Apoi, deprimat, m­am urcat în maşină.” „Deprimarea”

aceasta însă i­a trecut repede. Încă în toamna aceluiaşi an s­a deplasat la Auschwitz pentru a se sfătui cu Höss, comandantul acestui lagăr, despre „cum s­ar putea duce la bun sfârşit exterminarea totală a evreilor din Europa”.

În 1946, Höss, înainte de a fi spânzurat, a declarat în scris: „Potrivit părerii lui Eichmann, asasinarea oamenilor în camere de baie cu monoxid de carbon ar necesita procurarea unor instalaţii complicate, ţinând seama de masele de oa80 meni care urmează să fie asfixiate, iar procurarea gazului ar fi foarte grea. Eichmann se interesa de un asemenea gaz care se poate procura uşor şi nu necesită instalaţii speciale (tm) Am calculat împreună că, inundând cu gaz potrivit încăperile la dispoziţie, s­ar putea extermina simultan 800 de persoane”.

Înainte de a fi spânzurat, în cuşca sa de sticlă incasabilă, Eichmann şi­a impus, şi a reuşit, să asculte cu calm, indiferent, acuzaţiile. Muşchii feţei s­au supus. Numai mâinile nu şi le­a putut stăpâni; degetele îi zvâcneau spasmodic.

Da, mâna dreaptă, cea care atât de hotărât a ridicat­o în aer, arătând unde să

se întindă cel mai mare lagăr de exterminare (Birkenau), unde să fie amplasate crematoriile, acum nu­1 mai asculta.

Laş, copleşit de probele zdrobitoare, Eichmann repeta cu neruşinare:

„nu­mi amintesc. Nu ştiu, nu cunosc. N­a intrat în competenţa mea. A trebuit să execut. Purtam uniformă, trebuia să mă supun.” In realitate, atunci când purta uniforma SS se simţea atotputernic.

Şi era. Ca împuternicit special al lui Heydrich pentru „soluţia finală”, el a fost, în fapt, executorul oficial al planului de exterminare a evreilor din Europa.

Aşa cum 1­a caracterizat Kurt Becher, împuternicitul lui Himmler pentru faimoasa tranzacţie „Marfă contra sânge”, „Nu Eichmann a fost tatăl spiritual al planului (de exterminare a evreilor – n.a.), dar el a fost executorul fanatic al acestuia”.

Sosit la Viena, imediat după Anschluss, ţine un discurs: „Acum, desigur, fiecare evreu ştie că i­a sunat ceasul” şi telegrafiază ia Berlin: „Ii ţin total în mâinile mele”. La Therezienstadt declară: „Listele cu numele evreilor decedaţi constituie lectura mea preferată”. In 1939, sosind la l'raga, ordonă': „Evreii trebuie să plece. Şi încă repede”. A doua zi, primul convoi de evrei cehi pleca spre un lagăr de concentrare.

În fanatismul său, Eichmann urmărea cu aceeaşi scrupulozitate sadică

lichidarea unor indivizi care erau pe punctul de a fi exceptaţi, ca şi a unor mari colectivităţi. Nu se liniştea până nu­i ştia pe toţi evreii depistaţi trimişi spre camerele de gazare.

„Eu am organizat doar transporturile – a încercat să se apere Eichmann când s­a aflat pe banca acuzaţilor. Accept că Je­am şi pornit. Da, am ştiut şi unde se vor opri. Dar ce­s eu vinovat de ce s­a întâmplat după ce s­au oprit trenurile

C­da 110 coala 6 pe rampă? Lagărele nu­mi erau subordonate. Lagărele n­aveau nimic comun cu secţia pe care o conduceam. Eu mă ocupam doar de transmutare, de curăţirea spaţiului, de ritmicitatea transporturilor, de sosirea lor la timp până în poarta lagărelor. După aceea, dincolo. De rampă, dincolo de poartă, au răspuns şi trebuie să răspundă alţii”.

În realitate, Eichmann ştia mai bine ca oricare altul din ierarhia SS­ului ce se întâmplă dincolo de porţile K. Z.­urilor, în dosul sârmelor ghimpate. El personal a dat dispoziţii comandantului lagărului Birkenau­Auschwitz pentru folosirea gazului „Zyklon B” şi, din 1942 până în 1944, a asigurat cantitatea de gaz necesară asfixierii milioanelor de deportaţi.

De altfel, Eichmann însuşi a mărturisit într­un interviu imprimat pe bandă de magnetofon înainte de a li arestat i „Eu n­am fost un oarecare. Am fost cineva. Am ştiut ce vreau.

Am avut convingeri. Am acţionat aşa cum mi­a dictat conştiinţa. Am fost o personalitate. I­am influenţat şi pe alţii, Rudolf Hoss mi­a fost recunoscător că l­am ajutat şi îndrumat, l­am dat siguranţă. I­am inoculat convingerea că

serveşte o mare cauză.

Mi se impută că am aprobat, că am contribuit la introducerea gazării moderne în masă, dar nimeni nu se gândeşle jcâSS­işti am salvat de la degradare, i­am ferit de sentimentul că sunt nişte asasini ordinari, pe alţii, mai slabi de înger, i­am salvat de la veşnicele mustrări de conştiinţă, inevitabile în condiţiile asasinării rudimentare de dinainte de construirea crematoriilor la Birkenau.

Eu n­am ucis. Mi se impută moartea unui tânăr. Într­adevăr, l­am izbit de câteva ori cu o bâtă. Ce sunt eu­de vină dacă reprezentanţii acestei rase degenerate n­au pic de rezistenţă, mor ca muştele”.

La proces, Eichmann a chelălăit ca un câine speriat: „Am fost doar o mică rotiţă în marele mecanism” Adevărul este că el însuşi a conceput, a pus la punct şi a asigurat funcţionarea impecabilă a mecanismului exterminării în lagărele de concentrare, sincronizând cu sânge rece durata de asfixiere a unei seni în camerele de gazare şi capacitatea de absorbţie a lagărelor cu mărimea convoaielor de deportaţi şi posibilităţile de transport ale căilor ferate.

Experienţa de „înalt funcţionar al morţii” dobândita în Austria, Cehoslovacia, Polonia etc. A valorificat­o cu o înspăimântătoare duritate în Ungaria şi în teritoriile cotropite de horthyşti.