📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

„Procurorul: Aţi cunoscut o persoană cu numele de Niedermăyer? 1

Schmeling: Da.

Procurorul: L­aţi văzut maltratând pe cineva? Schmeling Da.

La 16 februarie 1945 a sosit un transport de la Sachsenhausen. Au fost selecţionaţi oamenii care se aflau într­o stare fizică proastă. Alegerea nu a fost făcută de către un medic, ci de Trum împreună cu câţiva Blockiuhrer­x.

Cele 500 de persoane selecţionate au fost obligate să se dezbrace şi să se alinieze în picioare de­a lungul unui zid. Pompierii i­au stropit cu apă rece toată

noaptea. Dimineaţa, un camarad m­a chemat să vin să văd ce se întâmplă în apropierea bucătăriei. Cei dintre selecţionaţi care mai rămăseseră în viaţă erau ucişi de Niedermayer, de şoferul său Bachmayer şi. De câţiva BlocMii/uer­i cu răngi de fier şi cu bastoane. V

Procurorul: Aţi văzut scena aceasta personal?

Schmeling; Da. Am văzut­o personal”.

Die Grausamkeit, cruzimea SS­iştilor nu cunoştea limite. In fiecare zi şi noapte, în fiecare din miile de lagăre de

1 A fost şeful Bunker­ului de la Mauthausen.

Concentrare ce împânzeau Europa se săvârşeau zeci de asasinate de o cruzime Inimaginabilă. Şi totuşi, maimafii de la Berlin, când puneau la cale o acţiune deosebită, nu se mulţumeau cu die Grausamkeit, cu cruzimea obişnuită a SS­iştilor şi ordonau în scris să se manifeste o äusserst Grausamkeit, o cruzime deosebită. Mărturie stă faimosul raport al generalului de brigadă SS Stroop, care a condus acţiunea de nimicire a ghetoului din Varşovia. Pe coperta raportului îmbrăcat în piele fină stă scris „Ghetoul evreiesc din Varşovia nu mai există”. Stroop raportează: „La 23 aprilie 1943, Reichsführer­ul SS 1 a ordonat ca ghetoul să fie măturat de pe faţa pământului mit ÄUSSERSTER GRAUSAMKEIT, cu cruzime extremă, şi cu perseverenţă

nemiloasă. Ga atare, am hotărât să distrug şi să incendiez întregul ghetou, fără

a ţine seamă de întreprinderile militare. Aceste întreprinderi aU” fost demontate, iar apoi incendiate. ­

De obicei.

— Evreii îşi părăseau adăposturile, dar într­o serie de cazuri ei rămâneau în clădirile cuprinse de flăcări şi săreau pe ferestre abia atunci când căldura devenea insuportabilă. Apoi, cu oasele fracturate, ei încercau să traverseze strada târându­se pentru a se adăposti în clădirile care nu ardeau. Uneori ei se furişau noaptea din adăposturile ior în ruinele clădirilor distruse de incendiu.

Viaţa în canaleie subterane devenea insuportabilă chiar după prima săptămână. Deseori se auzeau de acolo glasuri omeneşti. SS­işti sau poliţişti se strecurau cu curaj în gurile de canal pentru a­i prinde pe aceşti evrei. Uneori ei se împiedicau de cadavre de evrei; alteori se trăgea asupra lor. În gurile de canal se aruncau bombe lacrimogene. Evreii erau scoşi din canalele de scurgere. Nenumăraţi evrei au lost exterminaţi în canale şi în gropi prin explozii.

Cu cât împotrivirea se prelungea, cu atât mai hotărât acţionau trupele SS, poliţia şi unităţile militare, care tot timpul şi­au îndeplinit îndatoririle în mod exemplar. Evreii care în timpul nopţii încercau adeseori să­şi completeze rezervele lor de alimente sau să ia legătura cu grupurile învecinate erau nimiciţi.

Prin această operaţie au fost exterminate 56065 de persoane, număr stabilit cu precizie.”

Da, SS­iştii nu se sfiau să arate cu precizie efectul ihrer äusserst Grausamkeit, cruzimii lor deosebite.

J Heinrich Himmler.

BARBEREI

' SS­iştii din Totenkopfeinheiten, din unităţile cap­deroort erau toţi, fără

excepţie, ucigaşi de profesie. Totuşi, când acţionau, individual, în felul cum batjocoreau deţinuţii, în modul cum îi schingiuiau, în felul cum îi omorau, fiecare se^ambiţiona să­şi impună un stil. Anume.

Am văzut SS­işti care scoteau brusc pistolul, apăsau pe trăgaci.

— După care mergeau indiferenţi mai departe, fără să se uite măcar dacă

' Hăltling­ul prăbuşit şi­a dat duhul ori continuă să se zbată în ţarină. Altora, dimpotrivă, le plăcea să se joace cu cei sortiţi morţii, să­i amăgească, să ie creeze iluzia că. A, dat norocul peste ei şi vor fi repartizaţi într­un loc de muncă

mai buni ei apăsau pe trăgaci abia când victimele începeau să le mulţumească.

Unii SS­işti preferau asasinatul rapid: un glonte în ceafă, o injecţie cu fenoi în inimă, o salvă de mitralieră dacă erau mai mulţi. Alţii, din contră, savurau prelungirea la maximum a chinurilor morţii. Aceştia ordonau ca un grup de Kapo să ucidă. Haltling­ii, pe care ei îi alegeau, lovindu­i cu bâtele sau scoteau din baracă victimele în plină iarnă în pielea goală, cereau să se arunce peste ele câteva găleţi de apă şi să fie lăsare în zăpadă până îngheţau ori asmuţeau clinii asupra lor să le sfâşie trupul bucată cu bucată.

Da, SS­iştii din 7otenkopteinheilen, din unităţile cap demo'rt erau toţi, fără excepţie, ucigaşi de profesie. Totuşi, rând acţionau individual, în felul cum batjocoreau deţinuţii, în modul cur” îi schingiuiau, în felul cum îi omorau, ei se diferenţiali. La unii predominau sadismul şi sălbăticia, la alţii neîndurarea şi ferocitatea ori aroganţa şi câinoşenia. Când Insă participau la asasinat în colectiv, diferenţierile dintre ei dispăreauj mai precis, trăsăturile lor se împleteau, ' dâ'nd la iveală, la dimensiuni înspăimântătoare, caracteristica generală a SS­iştilor din Tolenkopfeinheiten, din unităţile capde­mort! Die Barberei, barbaria.

Este neîndoielnic că întreaga viaţă din lagărele de concentrare, fiecare secvenţă luată în parte, oricare manifestare a unui SS­ist ori a tuturor deodată

concretizau cele mal odioase ipostaze ale barbariei. Dar, după mărturia majorităţii supravieţuitorilor, barbaria SS­iştilor se manifesta cel mai pregnant cu prilejul selecţionării şi transportării HaitJing­ilor sortiţi gazării. Iată o astfel de scenă descrisă într­un document a) Tribunalului de la Nürnberg: „Deţinuţii grav bolnavi de la secţia chirurgicală, cu rănile încă pansate, şi şiruri întregi de bolnavi istoviţi şi slăbiţivân mod îngrozitor, chiar şi cei pe cale de însănătoşire, erau încărcaţi în autocamioane. Toţi erau în pielea goală, şi acest spectacol era<mai mult decât înfiorător. Camioanele staţionau la intrarea în bloc şi nenorocitele victime erau pur şi simpiu azvârlite în camion sau încărcate de către sanitari. (Am fost yân repetate rânduri martor al unor asemenea transporturi tragice). Deseori, câte 1QQ de oameni erau îngrămădiţi într­un singur camion mic. Toţi ştiau ce soarta îi aşteaptă. Marea ­majoritate dintre el erau cu totul apatici, în timp ce alţii, în special pacienţii de la secţia chirurgicală, cu răni deschise care sângerau sau cu cicatrice îngrozitoare loveau în stânga şi în dreapta ca nişte sălbatici. In jurul camioanelor, SS­iştii alergau ca turbaţi şi împingeau îpapoi mulţimea care tipa şi încerca să sară din camion”.

Hăitiing­ul din Oradea, Nyiszli Miklos, medicul legist al lui Mengele, care a văzut cu ochii lui de nenumărate ori sosirea unui 'astfel de transport în incinta crematoriului, o zugrăveşte în cuvinte cutremurătoare: „Cei selecţionaţi

nu mai au putere să strige, nu mai'au nici puterea necesară să coboare de pe platforma înalta a camionului. Santinelele/SS urlă la ei, îi cheamă, dar niciunul nu se urneşte din loc. Şoferul îşi pierde răbdarea. Se urcă din nou la volan şi porneşte motorul. Partea din faţă a platformei camionului se ridică

încetişor şi deodată îşi Varsă încărcătura. Nenorociţii – bolnavi muribunzi – cad cu capul, cu faţa, cu genunchii pe beton sau se prăbuşesc „unu peste alţii. In timp ce se zvârcolesc pe jos, chinuiţi de dureri, scot nişte răcnete nearticulate.

Scena este îngrozitoare!

Sonder­iştii despoaie victimele de zdrenţele cu caro sunt îmbrăcate, le strâng într­o grămadă în curte, iar pe nenorociţi îi duc în sala de incinerare, unde îi aliniază în faţa Oberschailührer­ulm Musşfeld, care stă cu spatele la cuptoare. Azi, el este de serviciu la împuşcarea în ceafă. Pe mâna în care ţine arma poartă o mănuşă de cauciuc. Oamenii cad morţi, unul după altul, pentru a face loc seriei următoare, în câteva minute, Mussfeld îi „culca”. In jargonul lui zicea umgelegt. Peste o jumătate de oră nu mai rămânea decât cenuşa lor”.

Cât de palid, cât de anemic este cuvântul Barberci, barbarie, pentru astfel. De fapte!

BAUM

Toate, pedepsele aplicate în lagărele de concentrare vizau grăbirea morţii.

Condiţiile de muncă şi de viaţă erau atât de insuportabile încât zilele îţi erau numărate din clipa când ai păşit pe poarta unui K. Z.­et. Totuşi, multor SS­işti li se părea că în lagărul lor „nu se moare destul de repede”. A­' tunci, intensificau ritmul pedepselor. Frica de ele era aşa de mare încât, în zilele în care scăpăm de pedepse, ele ne apăreau noaptea în vis, torturându­ne.