📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Pe deţinutele de la Ravensbruck le cuprindea groaza când, printre ele, apărea die AufseheriA, gardiană Dorothea Binz. Traversa lagărul, trecea printre barăci şi izbea pe oricine întâlnea în cale. Izbea cu bâta, cu cravaşa, cu centura.

Gchii îi scânteiau de Schadenfreu. De, de o bucurie răutăcioasă, ori de câte ori lovea. Altfel avea o privire tulbure. Într­o singură împrejurare îi scânteiau ochii fără să lovească. Când câinii­lup, asmuţiţi de ea, sfâşiau trupul unei deţinute.

O supravieţuitoare, Olga Golovina, care la vârsta de 21 ani ajunsese ca deţinută la Ravensbruck, avea s­o desene, peste 39 de ani, astfel: „îmi amintesc cum se plimba prin lagăr supraveghetoarea Dorothea Binz. O văd şi acum în faţa ochilor. In întâmpinarea ei vine o deţinută. Istovită, deţinuta se împiedică, cade.

— Cu eforturi supraomeneşti se ridică şi merge mai departe.

Era suficient ca Dorothea să vadă o scenă ca asta. Apăsa pe pedalele bicicletei şi o trântea la pământ pe nefericită. Apoi, chema câinii şi­i asmuţea asupra victimei. Erau nişte câini răi, înfiorători, dresaţi să sfâşie omul în bucăţi până când acesta înceta să respire!”

Germaine Tillion, în cartea sa „Ravensbruck”, o surprinde pe Dorothea Binz, într­una din ipostazele ei obişnuite, după aplicarea faimoaselor „25”, „50”

sau „75” de lovituri cu bâta, „Victima era pe jumătate goală, culcată la pământ aparent fără cunoştinţă şi plină de sânge de la glezne până la mijloc. Binz o privea, apoi, fără să spună un cuvânt, s­a urcat cu picioarele pe pulpele ei însângerate, cu călcâiele pe una iar cu vârfurile pe cealaltă, şi a început să se legene din faţă în spate, lăsându­se cu toată greutatea corpului când pe vâr<ful picioarelor, când pe călcâie. Femeia poate că era moartă, oricum era complet leşinată, fiindcă n­a reacţionat deloc.

După câteva clipe, Binz a plecat cu amândouă cizmele năclăite de sânge”.

Se amuza ţinând deţinutele ore întregi în poziţie de drepţi şi pălniuindule. Distracţia ei preferată a rămas însă intrarea cu bicicleta într­un grup de deţinute. Când trecea peste trupurile ­celor ce se prăbuşeau, izbucnea în hohote de râs.

Acel râs drăcesc, alimentat de elixirul vieţii ei, die Schadentreude, bucuria răutăcioasă la nenorocirea altuia, n­a fost curmeil definitiv decât în 1947, când a fost spânzurată.

Spaima deţinutelor de la Birkenau – pe care le bătea cu cravaşa, le izbea cu cizmele ei impecabil lustruite, le tortura cu ferocitate – a fost Mane Mandel, şefa tuturor Aut2Uscherinen­elor din toate lagărele pentru femei de la Birkenau­

Auschwitz.

' La trierea mamei şi fraţilor mei pentru camerele de gazare a stat în dreapta lui Mengele. A asistat, pe rampa morţii, Ia toate trierile deportaţilor din nordul Transilvaniei cotropite de horthyşti.

A fost condamnată la moarte în decembrie 1947 de Tribunalul popular suprem din Cracovia. Reproduc din motivarea sentinţei: „A ales personal pentru experienţe medicale 80 de deţinute. Acuzata, împreună cu medici şi ofiţeri, stabilea victimele destinate gazării în. Timpul exterminării în masă a evreilor din Ungaria. La sosirea transportului de femei ruse din Vitebsk a smuls copiii din braţele mamelor şi i­a aruncat în camioane ca pe nişte pietre. Din proprie iniţiativă, acuzata a trimis la moarte în camerele de gazare sau prin injecţii cu fenol femeile gravide. A efectuat în lagărul de femei Birkenau, în decembrie 1942, pe un ger năprasnic, deparazitarea femeilor. Baia a durat de dimineaţă până la orele 16. Acuzata se plimba cu o cravaşa în mână printre deţinutele goale şi nemâncate, silite să stea, ore în şir, în gerul puternic de afară. Cel puţin un sfert din aceste femei, îngheţate şi înfometate, au fost duse cu autocamioanele. Cele mai multe dintre ele au murit. Acuzata a ordonat la Birkenau ca nou­născuţii să fie arşi în cuptoare, iar sugacii să fie luaţi de la mamele lor şi ucişi.”

Nici cea mai completă sentinţă de condamnare la moarte şi nici toate câte s­au pronunţat la un loc n­au putut cuprinde şirul nesfârşit al fărădelegilor săvârşite de reprezentantele tipice ale criminalilor nazişti de sex feminin: die Auiseherinen, gardienele din lagărele de concentrare.

AUFSTAND

Exterminarea în masă a Häftling­ilor la Birkenau­Auschwitz a fost pusă

la punct cu asemenea meticulozitate încât orice perturbare părea exclusă. In toamna lui '44, numărul celor lichidaţi trecuse de patru milioane fără ca în mecanismul morţii pe bandă rulantă să fi survenit cea mai mică dereglare.

S. S­iştii supravegheau cu încântare şi admiraţie funcţionarea lui.

Priveliştea miilor de oameni înghesuiţi în camerele de gazare, a flăcărilor crematoriilor kiminând munţi de cenuşă le întărea sentimentul de Übermensch­i, de supraoameni. Viaţa de Übermensch, de supraom le tihnea; ea se derula liniştit în cadrul triunghiului atât de drag oricărui SS­is'. Asasinat

– cantjnă – bordel.

Exista o singură sursă de nelinişte. Posibilitatea eines Aufstand, unei răscoale Niciodată de­a lungul istoriei şi nicăieri pe pământ, dictatorii, zbirii, oricât de stăpâni s­au simţit pe situaţie, nu s­au putut elibera, în adâncui fiinţei lor, de teama revoltei. Nici SS­iştii de la Birkenau­Auschwitz n­au făcut excepţie. În consecinţă, au calculat toate mijloacele, condiţiile, premisele care ar putea favoriza chiar şi numai ideea unei revolte şi le­au înlăturat cu sânge rece, cu brutalitate, fără scrupule.

Ştiau că pentru a te ridica la luptă trebuie să ai cu ­e lupta. Cu mina goală nu te poţi răscula. De aceea, în lagăre. E de la Birkenau, Cei care supravieţuiau primei mari selecţionări de pe' rampa morţii erau conduşi mai întâi ia „punctul de dezinfecţie” de unde ieşeau în pielea goală pentru a primi tiaine de Häftling. Nimeni nu reuşea să introducă în lagăr un cuţit, un briceag sau barem o lamă. În lagărul E nu se lucra. Nu veneam în contact cu nici un

obiect în afara celor câteva zeci de cratiţe şi oale'din care mâncam. Pe platourile pentru apei dintre barăci nu existau nici măcar bolovani.

SS­iştii mai ştiau că pentru a te revolta e nevoie de forţă fizică. Noi însă, datorită regimului impus, eram atât le epuizaţi – de foame, de sete, de boli, de bătăi, de torturi – încât abia ne ţineam pe picioare.

O revoltă trebuie pregătită, e nevoie ca oamenii să se cunoască, să­şi câştige reciproc încrederea. SS­iştii însă despărţeau, rupeau familiile, nu admiteau să stea împreună trate cu frate, taţi cu fiii lor; grupurile compacte de Häftlmg­i din aceeaşi ţară le fărâmiţau. Din Birkenau plecau mei eu transporturi cu Hältling­i în miile de lagăre din Germania şi mereu soseau alţi deportaţi din toate colţurile Europe*.

Exista o singură excepţie, un singur detaşament care piue.” tace rost de arme, care nu era epuizat fizic, având mâncare, băutură la discreţie şi care dispunea de avantajul stabilităţii, lucrând tot timpul împreună. Era Sonderkommanaoui, detaşamentul special, cel care deservea camerele de gazare şi crematoriile. Sonder­iştii, asigurând şi sortarea bunurilor din trenurile cu care soseau deportaţii, ca şi a haineior celor duşi în camerele de gazare direct de pe peron, puteau să pună mâna pe cuţite şi bricege, pe foarfece, cleşti şi ciocane. Mişcându­se dintr­un lagăr în altul, intrând în legătură cu Hăttling­ii care lucrau în uzinele de la Auschwitz, aveau posibilitatea să procure chiar şi materiale explozive.

SS­iştii intuiau acest lucru şi de aceea, cu pre Mzia şi perseverenţa proprii unor asasini de profesie, din patru în patru luni, Sonderkommando­ul, detaşamentul special, era lichidat. Cu arderea lui îşi începea activitatea noul detaşament special. In patru luni era greu să pregăteşti o revoltă; în condiţiile Birkenau­ului – imposibil. Perspectiva sumbră, sfârşitul implacabil îi paralizau pe Sonder­işti, le blocau până şi gândul la acţiune. Astfel, ani la rând, cu aceeaşi^ resemnare cu care nesfârşiteâe coloane ale deportaţilor intrau, ia îndemnul lor, în camerele de gazare, se, lăsau şi ei exterminaţi când le sosea sorocul. Unsprezece detaşamente speciale de câte 900­120O de Häftling­i au avut succesiv aceeaşi soartă. Cel de al 12­lea Sonderkommando a hotărât să nu se lase măcelărit, să le răzbune pe Cele care l­au precedat, să răzbune milioanele de oameni care au intrat în camerele de gazare cu convingerea că

intră în baie.

La începutul lui octombrie 1944, când se împlinea a patra lună a existenţei sale, cel de­al 12­lea detaşament special, alcătuit din 860 de Häftlingi, era pregătit să'nu se lase exterminat. Era gata să se împotrivească, să se revolte. Semnalul trebuia să­1 dea grupul care lucra la crematoriul nr. 1, pentru ca asaltul să înceapă concomitent la toate cele patru crematorii şi, înfruntându­i pe SS­işti, Sonder­iştii să încerce imposibilul: să­şi taie drum prin gardurile de sârmă ghimpată, printre SS­işti şi haitele de câini­lup, în direcţia Vistulei.

Declanşarea revoltei se stabilise pentru noaptea din 6 spre 7 octombrie.

Dar SS­iştii, fie că au aflat ceva, fie că” au simţit doar o anumită încordare, în

ziua de 6, la prânz, au trecut la lichidarea Sonderkommando­uini, dar nu deodată, cum obişnuiau, ci pe grupuri. Au început cu cei de la crematoriul nr.

3,

70 de SS­işti au sărit brusc din camioane în incinta crematoriului şi au ordonat alinierea pentru apel. Sonder­iştii au rămas nemişcaţi, fiecare pe locul în care se afla. Era pentru prima oară de la înfiinţarea lagărului Birkenau că

ordinu' unui SS­ist hu se executa. Şeful detaşamentului de SS­işti, asasin cu vechi state, cunoscător al psihologiei Häftling­ilor, nu şi­a pierdut cumpătul, k decis brusc să­i strige pentru încolonare individual, după numerele tatuate pe braţ. A început cu deportaţii din Ungaria. Aceştia sosiseră în lagăr abia de câteva luni, erau mai puţin căliţi, speriaţi de tot: e se întâmpla în jur. Au ieşit şi s­au aliniat, unul. Câte unul, toţi o sută încadraţi de SS­işti, au fost imediat duşi şi închişi într­o baracă din lagărul D. Au urmat la rând deţinuţii de naţionalitate greacă. Mai gţeu, mai dezordonat decât primii, dar au intrat totuşi în front.

S­a strigat, apoi, primul polonez. Nici o mişcare, doar un vuiet de murmure şi exclamaţii. Şeful zbirilor n­a avut timp să­şi exprime indignarea căci a fost doborât, împreună cu alţi şase, de o sticlă incendiară care a explodat la picioarele lui. SS­iştii au deschis focul; Hăitling­ii s­au retras în crematoriu şi lupta a început. SS­iştii au lichidat din câteva rafale pe deţinuţii greci aflaţi în front şi au încercat să pătrundă în clădirea crematoriului. Häftling­u ripostau energic, cmc! O puternică explozie a aruncat în aer clădirea.

Surprinşi de răpăitul rafalelor, de explozie, cei de la crematoriul nr. 1 sau oprit din activitate. SS­istul care supraveghea lucrul la cuptoare a izbit cu cravaşa un Hiitiing, urlând să nu se încetinească ritmul. A fost înjunghiat pe loc ş aruncat într­unui din cuptoare. SS­istul din capătul celălalt a'i sălii, venit în pas alergător la faţa locului, a fost aruncat peste camaradul său în flăcările aceluiaşi cuptor In clipa următoare, în incinta crematoriului nr. 1, ca şi a celorlalte crematorii, au pătruns batalioanele SS. Trei mii ie SS­işti cu grenade, pistoale, mitraliere grele şi nelipsitele haite de câim­lupi au înconjurat cele patru crematorii.

Pierzând principalul element de şoc pe care contau – surpriza – Sonderiştii nu mai aveau în ce să spere. Totuşi, ei s­au bătut cu disperare şi eroism, cu un rar cura], care nu era alimentat de şansa izbânzii, ci de răscolitoarea hotărâre de a Ei primii care mor în incinta crematoriilor apărându­şi demnitatea.

Dintre Sonder­işti, numai 12 au reuşit să răzbată dincolo de Birkenau.