📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

SONDERKOMMANDO

În toate lagărele de concentrare nazistă, organizarea era aceeaşi. În interiorul lor, Häftling­ii erau împărţiţi pe barăci, în lagărul E din Birkenau nu exista nici un fel de evidenţă. N­aveam nici măcar numere. Fiecare ştiam însă

cărei barăci îi aparţinem. Aceasta era singura noastră identitate: baraca de care aparţineam. În scripte figura doar numărul deţinuţilor – în jur de o mie – din fiecare baracă, din fiecare lagăr A, B, C, D, B, F., care alcătuiau BirkenauZilnic se scădea numărul morţilor şi se adăugau noii sosiţi.

În afară de această împărţire, în toate lagărele, mai exista una: pe detaşamente, pe Kommando­uri. Acestea purtau numele locului de muncă –

Holtzmann­Kommando, MohlKommando, A. E. G.­Kommando – sau îşi împrumutau denumirea de la destinaţia stabilită: Kleider i­Kommando, Kiiche z­Kommando etc. La Birkenau s­a făcut o abatere de la regulă. Un detaşament de circa 800 de oameni purta o denumire care nu­ţi spunea nimic: Sonderkommando, detaşament special.

Hăttling­ii din Sonderkommando, din detaşamentul special, erau oamenii morţii. Şi pentru că deserveau moartea, dar şi pentru că erau destinaţi, ireversibil, morţii.

Erau grupaţi pe subdetaşamente. Fiecare subcletaşament avea destinaţia sa precisă: asfixierea deportaţilor în camerele de gazare, ruperea dinţilor de aur de la cadavre deservirea crematoriilorsortarea bunurilor rămase în vagoanele trenurilor cu care soseau deportaţii i arderea lucrurilor nefolositoare, a

„nimicurilor inutilizabile”: cărţi de rugăciuni, fotograf?' de familie, documente de identitate, decoraţii militare, brevete de invenţii, diplome, thalesuri 3, tore*, certificate d > căsătorie, etc.

@) trebuiau să­i ajute pe SS­işti ca încolonarea de pe peron a mamelor, copiilor, bătrânilor şi bolnavilor să se facă

1 Efecte

2 Bucătărie.

3 * Obiecte de ritual ebraic.

Cât mai repede şi, odată urnită din loc, coloana să nu se oprească până

în incinta camerelor de gazare. Hainele lor de deţinuţi, limba idiş, pe care o vorbeau, trebuiau să ajute la calmarea spiritelor, la convingerea victimelor că se duc să facă o baie reconfortantă după un drum istovitor.

Sonder­iştii care asigurau funcţionarea permanentă, zi şi noapte, a mecanismului morţii pus la punct de Rudolf Hoss, comandantul lagărului, în timpul liber mâncau şi beau în neştire. In vagoanele ce soseau zilnic şi din care deportaţii erau alungaţi în grabă şi împinşi spre camerele de gazare, rămâneau mari cantităţi de alimente şi băuturi spirtoase pe care deportaţii nu se înduraseră să le consume, constituind ultima lor avere, tot ce le mai rămăsese din ce au avut.

Cei din Sonderkommando deserveau moartea timp de patru luni. Apoi, cu precizie matematică, erau trimişi şi ei la moarte. Prin gazare. Sau prin mitraliere. Uneori, prin ardere cu aruncătoare de flăcări. In total, la crematoriile de la Birkenau s­au succedat 13 Sonderkommando­uri.

Fiecare detaşament special nou îşi începea activitatea cu arderea celor din detaşamentul precedent. Apoi, aflau repede că, peste patru luni, va veni un alt Sonderkommando, care­i va arde pe ei.

Nu se va şti niciodată la ce se gândeau aceşti oameni aflând că nu mai au de trăit decât patru luni şi că, în tot acest timp, vor trebui să asigure asfixierea şi arderea semenilor lor, funcţionarea fără întrerupere a camerelor de gazare şi a crematoriilor. După cum nu se va şti câţi din detaşamentele speciale ce s­au succedat de­a lungul anilor şi­au descoperit în convoiul morţii un prieten, un cunoscut sau, într­un transport venit din alt lagăr, propriul părinte ori frate? Şi câţi şi­au recunoscut – în cadavrul pus pe cărucior pentru a fi introdus în cuptor – mama ori logodnica? Câţi din ei au înnebunit de durere? Câţi au rămas în camera de gazare, împreună cu cei pe care i­au împins, pentru a nu mai vedea atâta moarte?

„S­a întâmplat de multe ori – arată Rudolf Hoss – ca evreii din detaşamentul special să descopere rude apropiate printre cadavre sau printre cei ce erau duşi în camerele de gazare. Era desigur vizibil că aceasta îi impresiona, dar niciodată nu s­a iscat din această cauză vreun incident. La unul din aceste cazuri am fost personal de faţă. Tn timpul dezbrăcării cadavrelor dintr­o încăpere a clădirilor exterioare, unul din membrii detaşamentului special a rămas deodată încremenit, a stat o clipă ca trăsnit, dar a continuat apoi să dezbrace cadavrul, împreună cu tovarăşii săi. L­am întrebat pe şef ce fusese cu el. Acesta a aflat că evreul care încremenise astfel îşi descoperise soţia printre cadavre”.

Deţinuţii pentru Sonderkommando erau aleşi personal de Schwartzhuber, comandantul Birlcenau­ului. Cu toate acestea, aproape toţi sufereau un şoc puternic când aflau care este activitatea lor. Unii preferau sinuciderea. Cei care se apucau de treabă se degradau rapid. Contactul zilnic cu moartea îi abrutiza, îi făcea insensibili, le anihila orice sentiment uman.

Împingeau mecanic oamenii în camerele de gazare şi încercau să nu se gândească la nimic în timp ce descleştau cadavrele unele de altele, le aşezau pe cărucioare şi le introduceau în cuptoare. Când se retrăgeau. În sfârşit, pe priciurile lor, oricât căutau să uite cu ajutorul alcoolului oribila lor muncă, nu se puteau odihni. Erau torturaţi de ţipetele celor înghesuiţi în camerele de gazare pe care continuau să le audă în urechi fără întrerupere, de viziunea dantescă a cadavrelor încleştate unele în altele şi, mai ales, de gândul că, în curând, şi ei vor avea aceeaşi soartă.

Doctorul Nyiszli Miklos din Oradea, fostul medic legist al doctorului Mengele la crematoriile din Birkenau­Auschwitz, unul clin extrem de puţinii supravieţuitori ai detaşamentelor speciale, a relatat că un Hăitling din cel de­a.

L 13­lea Sonderkommando, fost ajutor de rabin într­o comunitate mică din Polonia, repartizat fochist la unul din cuptoarele de incinerare, murmura întruna Kadisch 1 pentru fiecare cărucior cu cadavre introdus în cuptorul pe care el îl alimenta cu cărbuni.

Sărmanul, nu­şi dădea seama că nu patru luni cât avea de trăit, dar nici patru ani şi nici chiar patruzeci şi patru de ani nu i­ar fi fost de ajuns ca să

poată rosti câte un Kadisch pentru fiecare evreu ars în crematoriile de la Birkenau­Auschwitz. Nici dacă ar fi murmurat rugăciunea pentru morţi fără

întrerupere, zi şi noapte, 24 de ore din 24, şt ar fi trăit până în anul 20C0.

Rugăciune pentru morţi la cei de cult mozaic.

SS (1)

I­am intuit, i­am simţit pe SS­işti chiar înainte de a­i vedea. La Cluj arestau, batjocoreau, schingiuiau fraţii lor mai mici, jandarmii şi poliţiştii horthyşti. Nici în ghetou ţi­au intrat. Aveau toată încrederea în fraţii lor mai mici – jandarmii şi poliţiştii horthyşti. I­am văzut întâi a oară în gară la Kosice.

Au preluat trenul cu 50 de vagoane pentru vite zăvorite în care erau înghesuiţi peste 3000 de deportaţi. De fapt, le­am văzut doar cravaşele, automatele şi căştile cu cap­de­mort pe ele.

Mai târziu, în lagăr, când i­am privit mai de aproape, am rămas cu aceeaşi imagine şi aceeaşi convingere: SS­iştii nu erau altceva decât cravaşa, automat şi cască. Trupurile lor lipsite de sânge şi fibre nervoase, incapabile să

vibreze, sprijinite pe picioare, totdeauna egal depărtate, nu erau decât suporturi pentru cravaşe. Automate şi căşti cu cap­demort.

Am văzut SS­işti slând şi păzind munţi de cadavre. (Camerele de gazare erau mult mai productive decât crematoriile). Păzeau munţii de cadavre fără să

tresară, cu picioarele egal depărtate, cu stânga pe cravaşa şi cu dreapta pe automat. Pe târtâţa de deasupra gâtului – o cască cu cap­demorl.

I­am văzut trecând pe lângă mari movile din cenuşă provenită din cadavrele arse. Uneori treceau nepăsători. Alteori le izbeau cu cizmele lor butucănoase. Dar niciodată nu tresăreau.

Am văzut SS­işti care nu împliniseră 18 ani. Stăteau cu picioarele egal depărtate, cu mâna stingă strângeau cravaşa, iar cu dreapta apăsau pe trăgaci.

Cauza: frontul Hăitling dor nu era perfect aliniat, sau careva s­a mişcat când Her SSSturmmann* a trecut prin faţa rândului său. SS­iştii – niciunul nu împlinise încă 18 ani – apăsau pe trăgaci fără să tresară. Din frontul llăitlingilor cădeau la pământ. Urlând blesteme amesteca le cu sânge, tineri, adolescenţi, bătrâni.

SS­iştii – niciunul nu împlinise 18 ani – continuau să apese pe trăgaci fără să tresară.

Am văzut SS­işti strivind cu călcâiul cizmelor for butucănoase mâinile unor Häftling­i fără să tresară i i­am văzut lovind cu cravaşa deţinuţi până

când au stors din ei ultima ' Domnul fruntaş în SS.