📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Cea mai lungă, cumplit de lungă Schweigen, tăcere, dura, de fiecare dată, doar două secunde. Poate nici atâta. Se repeta ori de câte ori selecţionarea se făcea trecând, în pielea goală, prin flanc unul câte unul, prin faţa lui Mengele.

In clipa în care treceam, în jurul meu se lăsa aceeaşi tăcere grea de mormânt.

Nu mai auzeam nici plânsetele disperate ale celor smulşi din faţa lui Mengele, la semnul discret al degetului său, pentru gazare, nici ţipetele prietenilor care au scăpat deocamdată. Eu, cu respiraţia oprită, desprins de tofi şi de toate, nu mai existam decât pentru un singur lucru: să aud un pas în urma mea. Pasul fratelui meu Emilian.

Prin faţa lui Mengele am trecut totdeauna împreună, unul după altul.

Cele două secunde de tăcere, sau poate nici atât, până îi auzeam pasul în urma mea, durau o veşnicie.

Noaptea târziu, după ce înceta uruitul dubelor ce transportau Hăitling­ii selecţionaţi spre camerele de gazare, peste lagăr se lăsa o tăcere atât de grea, încât lagărul părea mort.

Nici noi, cei care scăpasem, nu eram siguri că mai trăim.

Cele mai cumplite tăceri nu vor putea fi descrise niciodată. Ele erau din dubele crematoriului. Înghesuirea Hăttling­iior în dube se făcea într­un vacarm de nedescris. Izbiturile cu bâtele, cu patul puştilor, cu cravaşele şi lătratul îngrozitor al câinilor­lup se amestecau cu plânsetele şi ţipetele celor selecţionaţi. Când uşa se închidea cu un zornăit de lanţuri, Htiitling­ii încremeneau. În dubă se lăsa brusc o tăcere grea, de mormânt, care dura până

în clipa în care vehiculul se punea în mişcare. La primul scârţâit al roţilor, plânsetele şi ţipetele, blestemele şi urletele izbucneau cu o forţă gregară.

Ce simţeau Hăfiling­n, ce­i durea şi cât de tare în acele clipe de tăcere dintre închiderea dubei şi scârţâitul roţiloi nu se va şti niciodată. Din cei înghesuiţi în dubele crematoriului ani la rând, noapte de noapte n­a scăpat nimeni. Nu există nici o excepţie.

Tăcerea aceea din dubele crematoriului era o părticică din tăcerea de veci. Numai că era suportată de oameni vii. De părinţii, de fraţii, de semenii noştri.

SELBSTMÖRDER

În lagăr, Die Selbstmoidei, sinucigaşii, erau consideraţi când eroi, când laşi când temerari, când fricoşi, când clarvăzători, când disperaţi. Erau admiraţi de unii pentru curajul de a­şi pune capăt suferinţelor şi dispreţuiţi de alţii pentru lipsa de voinţă de a supravieţui., Mă limitez să expun câteva fapte şi te las pe tine, cititorule, să decizi, să dai aprecierea pe care o merită aceste victime. Au fost multe, inimaginabil de multe, mai ales în rândul evreilor. Şirul lor a început imediat după apariţia legilor antievreieşti; a luat proporţii creseânde o dată cu gheloizarea din momentul declanşării deportării, cifrele devin incredibile.

Jandarmii lui Horthy, declanşând ghetoizarea, turbau când, bătând cu patul puştilor în uşile apartamentelor evreieşti, se întâmpla să nu li se deschidă

imediat. Atunci spărgeau uşa şi năvăleau cu o furie sălbatică în apartament.

Înjurând, se repezeau spre paturi să tragă plăpumile de pe trupurile celor care, parcă, sfidându­i, dormeau liniştiţi mai departe. Se opreau uluiţi din mişcare, când pe noptiere zăreau seringi ori câte un pahar pe fundul căruia mai rămăseseră resturi de otravă.

Erodi Erno era director generai al unei mari întreprinderi de exploatare a pădurilor. Muncise toată ziua la birou.

N­a vrut să lase nimic încurcat. A ajuns acasă seara târztu.

I­a mărturisit soţiei că n­are de gând să intre în ghetou, că a hotărât să

se sinucidă. Tânăra şi frumoasa soţie – creştină – n­a intrat în panică, n­a.

Început să ptângă, ci i­a spus simplu şi firesc: am trăit împreună, vom muri împreună. N­au avut timp să discute, le­au sosit musafiri. Gazdele au deschis imediat sticla de şampanie. Musafirilor li s­a părut firesc: „Erodi trebuie să

intre în ghetou şi­şi ia rămas bun”.

După miezul nopţii, musafirii s­au retras. Şampania a mai diminuat apăsarea celor doi. Soţia a şi propus să amine sinuciderea cu o noapte, până în dimineaţa zilei următoare.

A doua zi însă a încercat zadarnic să­şi trezească soţul. El îşi consumase doza.

Alţii, abia în ghetou şi­au pus capăt zilelor. Cei mai mulţi datorită

schingiuirilor la care au fost supuşi pentru a declara unde şi­au ascuns bănuitele obiecte de valoare. Oamenii s­au sinucis după primul ori după al doilea interogatoriu, de groaza celui ce urma, sau aşteptându­şi rândul după ce văzuseră cum ies din camera rJe tortură cei dinaintea lor.

Valul de Seibstmordere, de sinucideri, s­a abătut necruţător peste ghetourile din nordul Transilvaniei când deportarea a devenit iminentă.

Scriitorul Zsolt Bela, martor ocular la un şir de sinucideri în ghetoul din Oradea, intuieşte perfect cauza acestui val. Die Selbslmdrder, sinucigaşii, scrie el, „şi­au închipuit exact, detaliat, cum ar fi înghesuiţi, împreună cu alţi 70, într­un vagon. Apoi să stai presat, să te îmbrânceşti, să te zbaţi pentru un loc mai bun, mai aproape de fereastră, de aer. Mai aproape'de bidon, de apa care peste un sfert de oră şi aşa se va termina, pentru că cei mai tari şi mai violenţi or s­o bea imediat, iar unul poate va şi răsturna bidonul. Părinţii vor şantaja în numele copiilor lor ca să obţină ei înşişi spaţiu, aer, apă. Apa – ea este cea mai de temut.'Limba ţi se lipeşte de cerul gurii. Apoi să te înghesui să ajungi cât mai aproape de ciubăr, să­ţi faci necesităţile – ciubărul se umple în câteva minute şi dă pe dinafară – iar să te cerţi, poate chiar să te baţi cu careva.

Nespălat, nebărbierit, terorizat de o mâncărime insuportabilă, să inhalezi duhoarea, groaznica sudoare a trupurilor presate. Şi vor fi unii care vor muri subit, fără să poată să se apuce de inimă, căci în acea cumplită înghesuială nu­

şi vor putea mişca braţele şi nu vor putea nici să se prăbuşească, nu vor avea unde.

— Şi vor fi unii din aceia care­şi vor pierde minţile. Şi vor fi şi naşteri premature. Şi vagoanele vor sta uitate pe cine ştie ce linii de triaj. /.

Sporea de la o zi la alta numărul celor care încercau să­şi procure otravă.

„Domnule doctor., domnule farmacist, vă rog din suflet procuraţi­mi, daţi­mi o otravă puternică, cea mai puternică. Pentru mama. E pentru fiica mea. E

pentru soţie, este gravidă. Ştiţi, la nevoie, dacă vor încerca s­o schingiuiască. So batjocorească. Nu vreau să sufere. N­ar putea îndura.”

Eva Heyman, o fetiţă de 13 ani, aflată în ghetoul din Oradea, a notat în jurnalul care i­a supravieţuit fragmente din ce discutau „cei mari” noaptea, când credeau că „cei mici” au adormit: „Am mai auzit, asta a spus­o bunicul, pe întuneric, că aici, în ghetou, foarte mulţi se sinucid. În farmacia ghetoului există suficientă otravă şi bunicul (era farmacist – n.n.) le dă oamenilor mai în vârstă dacă­i cer. Bunicul a mai spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să­i dea o doză şi bunicii. Auzindu­l, mama a început să plângă şi am auzit cum s­a târât, pe întuneric, la salteaua bunicului şi 1­a implorat plângând: tată, te rog, răbdare, ritmai poate dura mult. Cel mai înfiorător a fost nenea Samoilă Meer, care este foarte bătrân şi abia adresează câte un cuvânt cuiva. Şi deodată i­am auzit vocea pe întuneric i Lili dragă, fetiţa mea, te rog din nou, pentru a mia oară, lasă­mă să­mi fac o injecţie, nu mai pot răbda”.

Unii Serhstmoder, sinucigaşi, au spart fiola cu otravă în gură în clipa când au fost anunţaţi că vor pleca spre necunoscut cu următorul transport. Au fost şi dintre aceia care s­au. Pregătit febril pentru marele drum pe care­1

intuiau fără­cle­ntoarcere. S­au târât şi ei gârboviţi sub povara geamantanelor şi rucsacurilor din ghetou până la gară. Au urmărit cum sunt înghesuiţi în vagoane unii peste alţii, oameni şi baloturi, bătrâni şi copii, bolnavi şi gravide, apoi, acolo, în faţa trenului gata de plecare, au înghiţit doza pregătită din timp.

Cine ar putea şti numărul celor care şi­au pus capăt zilelor în acele interminabile nopţi de coşmar în care trenurile goneau spre Auschwitz. Familia Horbatz din Oradea a rezistat tentaţiei de a folosi otrava – pe care tatăl o avea în buzunar pentru toţi membrii – până în momentul în care trenul s­a oprit în staţia finală – rampa de la Birkenau. Prin crăpăturile pereţilor de scândură ai vagoanelor se vedeau Irânturi de sârmă ghimpată, barăci şi SS­işti. În nări un miros dulceag de carne arsă stăruia tot mai insistent.

Tatăl a stat puţin pe gânduri, apoi, fără să spună un cuvânt, a scos cutiuţa de metal din buzunar. A dat soţiei şi celor două fiice dozele dinainte stabilite. Pe a lui şi­a introdus­o singur în gură.

În lagăr şi, mai ales, la Birkenau­Auschwitz, die Selbstmdrder, sinucigaşii, erau atât de numeroşi încât sinuciderea dintr­o senzaţie cutremurătoare în ghetou, acum devenise un fapt banal. De fapt, în lagăr era; de cele mai multe ori, imposibil să distingi asasinatul de sinucidere.