Der Scheiterhaufen, rugul, era, de fapt, un şanţ lung de cincizeci de metri, lat de 6 şi adine de trei. Pe marginea lui, din 6 în 6 metri, câte un SSist ru o arniă de calibru mir' în mână îşi aştepta victimele. Mai încolo, cam la cincizeci de metri distanţă, un alt şanţ, de aceleaşi dimensiuni, cu acelaşi număr de SSişti cu mâna pe trăgaci. În şanţuri, lemnele uscate, îmbibate cu benzină, ardeau ca nişte luminări uriaşe.
Şanţurile arzânde, cu SSişti pe marginea lor, alcătuiau faimosul den Scheiterhauien, faimosul rug de la Birkenau.
Rugul era ascuns de o fâşie de brazi, lată de vreo 150 de metri. În spatele pilcului de brazi, un fel de magazie lungă, dărăpănată, cu ferestrele acoperite cu scândură.
Sar putea să fi fost cândva o casă ţărănească, căreia i sau dărâmat pereţii despărţitori. În faţa ei – înconjuraţi de un puternic cordon de SSişti, care ţin de zgardă nişte câinilupi fioroşi – stau, înmărmuriţi de groază, mii de oameni trimişi aici direct de pe rampa de sosire. Aceşti deportaţi – după cum a remarcat Nyiszli Miklos, care a asistat nu o dată la acest inimaginabil spectacol
– aveau parte de cel mai îngrozitor sfârşit. Aici nu se găseau nici măcar robinete de apă – ca în incinta crematoriilor – pentru aşi potoli setea chinuitoare. Nu erau nici afişe înşelătoare, care să le risipească presimţirile rele. Nu exista cameră de gazare, despre care ar fi putut crede că este baie. Aici nu se afla decât un fel de casă ţărănească, mai bine zis o magazie spoită în galben, acoperită cu paie, cu obloanele închise, iar în dosul ei un fum uriaş se ridică
până la cer, răspândincl miros de carne de om arsă şi de păr pârlit.
În magazie intrau câte treipatru sute de oameni deodată.
Sub ploaia loviturilor de măciucă îşi aruncau de pe eLhainele şi, în pielea goală, ieşeau pe uşa din partea opusă a casei, pentru a face loc unei noi serii de victime.
De îndată ce păşeau peste prag – fără a le lăsa timp săşi facă ochii roată, săşi dea seama de urgia ce se abate asupra lor – ei erau forţaţi, sub ameninţarea bâtelor şi cravaşelor, să străbată în pas alergător, printre
cordoanele SSiştilor, fâşia de brazi. Ajunşi la lizieră, se opreau instinctiv, îngroziţi. Priveliştea SSiştilor bălăbăninduse pe picioarele lor crăcănate, cu mâna pe trăgaci, înşiruiţi din şase în şase metri dea lungul şanţurilor arzânde îi paraliza. Naveau timp săşi revină. Fiecare victimă era înhăţată de câte doi Sonderişti 1 şi dusă, mai exact târâtă, 152Q de metri până la buza şanţului, în faţa unui SSist. Pocnitura puştilor aproape că nici nu se auzea, fiind acoperită
de ţipetele şi urletele disperate aie victimelor.
1 Hăitling din Sonderkommando, detaşament special.
Cda 110 aoala 88
Ritmul era infernal. Şeful des Scheiterhaufens, rugului, Ober.
Scharfuhrerul Moli nu admitea nici o pauză, nici o oprire. Nu se verifica dacă
împuşcătura a fost sau nu mortală, victima era aruncată în flăcări chiar dacă
continua să urle de durere. La sugari se făcea economie de gloanţe. Erau aruncaţi direct pe rug.
În ziua de 9 iunie 1944, când am sosit împreună cu familia pe rampa morţii de la Birkenau, der Scheiterhaufen, rugul, funcţiona din plin. Fumul înecăcios ce izbucnea din coşurile crematoriilor acoperind întreg lagărul era Îmbibat de miros de carne arsă. Unul din transporturi, al nostru sau cel dinaintea noastră, nu fusese prevăzut. O parte din deportaţi urma să fie dusă
spre şanţuri. Mama şi cei trei fraţi ai mei mai mici au avut noroc, au scăpat de flăcările rugului. Pentru ei sa găsit loc în camerelp de gazare. Şi asta, la Birkenau, însemna să ai noroc.
SCHLAG IHN TOT 1
Zi de august. Soarele dogorea puternic.
Detaşamentul de Hăitlinglucra la secarea unei mlaştini. Unii săpau, alţii cărau pământul cu targa. Cei mai mulţi se opinteau să rostogolească nişte bolovani uriaşi spre locul unde urma să se ridice digul. Cei trei Kapo ţipau, înjurau, loveau cu bâtele.
Pe o movilă de unde se putea supraveghea totul, stătea nemişcat, ca o statuie, cu picioarele larg crăcănate, cu mâna dreaptă pe automat şi cu stânga pe cravaşa, un SSist. „Distracţiile” lui costau zilnic viaţa câtorva deţinuţi.
Privirea SSistului se plimbă lacomă peste furnicarul din faţă. Se opreşte asupra a doi Hăâtlingî care duc o targa cu pământ. Cel din spate abia se ţine pe picioare, un bătrân sleit de puteri. Cel din faţă nare mai mult de douăzeci de ani.
Umerii obrajilor şi bărbiile le sunt identice. Tr „irul prinde braţele tărgii aproape de încărcătură, încercând să uşureze povara celui din spate.
SSistul rânjeşte cu satisfacţie, e aproape sigur de descoperirea făcută.
Când trec pe lângă el ordonă scurt: vHalt 1 * Sunteţi tată şi fiu?
— Da.
1 Stai!
— Sehr gut. Sehr gut 11 Lăsaţi targa, bătrânul a obosit.
Aşa. Acum mergeţi frumos unul lângă altul până la mlaştină. Vă însoţesc eu.
Peste toată întinderea se lasă o tăcere. Nici cei trei Kapo nu mai înjură.
Toţi aşteaptă, cu înfrigurare, deznodământul.
Ajunşi lângă un ochi de apă mocirloasă, SSistul opreşte Hăttlingn şii pune faţă în faţă. li priveşte cu un zâmbet. Larg secunde în şir, fără să le spună
nimic. Pe trupurile Hdftlingilor sudoarea curge şiroaie. El continuă să tacă şi
şi loveşte ritmic carâmbul cizmei cu cravaşa. Ochii i se bulbucă de o bucurie sadică în clipa când se răsuceşte brusc cu cravaşa întinsă spre fiu şi strigă:
— Du, Jungé I 2. Schlag ihn tot I Omoară1! Şi, în aceeaşi frântură de secundă, îl arată, izbindu1 în piept, pe bătrân.
Comanda ia năucit pe amândoi. SSistul se năpusteşte ca o fiară.
— Vrei să mă rog de tine, verâluctiter Hund? 3 îl doboară izbindu1 cu automatul în cap. Doi Kapo îi sar în ajutor, lovind cu bocancii în trupul neputincios al riafflinguiui.
— Destul, strigă SSistul, nu1 omorâţi. Turnaţi apă peste el şi ridicaţi1!