📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Unii au şi păţit aşa.

Paturile, aşezate pe trei etaje, erau late de 80 cm şi lungi de 180. Saltelele erau de hârtie, umplute cu paie.

Saltelele şi păturile nu au fost schimbate niciodată în tot cursul existenţei infirmeriei.

În perioadele de mare aglomeraţie, în fiecare pat dormeau până la şase persoane: trei cu capul spre un capăt şi trei spre celălalt. Lipsa de spaţiu provoca certuri furibunde.

Proptelele paturilor erau slabe, astfel că de multe ori nu rezistau la greutatea, chiar redusă, a bolnavilor. Dacă palul de sus cădea, se dărâmau şi cele de dedesubtul lui, şi atunci o duzină de corpuri se rostogoleau pe jos, în râsetele răguşite ale celor din baracă.

Era foarte greu pentru bolnavi să meargă de la barară la latrină numai în cămăşi şi izmene.

Către sfârşitul războiului, mulţi dintre cei ce se aflau în infirmerie nu aveau nici măcar atât. În această situaţie se găseau mai ales noii sosiţi, care, după control, erau trimişi la infirmerie goi sau cel mult cu o pătură în spate.

Unii bolnavi erau atât de slăbiţi, încât cădeau şi mureau în scurtul drum de la baracă la latrină”.

La Mauthausen, lucrul cel mai cumplit pentru un bolnav era să ajungă în baraca? Denumită Isolieiblock, tmrm­â izotată. Aici erau adunaţi bolnavii din omandonrile se­ ' Din, „Zbirii „u ewvlu'u1 a” Vioccu/v Lwjj* Pttppoivtietu.

Crete. Hă (Mng­îi bolnavi din baraca 7 n­aveau dreptul, nici posibilitatea să comunice cu cei din barăcile vecine. Erau conduşi la spălător ca ciumaţii, după semnalul de stingere.

În felul acesta, spre deosebire de celelalte servicii, în blocul 7 se aflau laolaltă indivizi cu cele mai diferite şi mai neaşteptate boli. Pe de altă parte, nimic din ceea ce se petrecea acolo nu transpira în exterior.

Profesorul Gilbert­Dreyfus descrie astfel această baracă: „Ceea ce te izbea când pătrundeai în baraca 7 era mirosul. Un miros dens, imposibil de definit, care îmbiba pereţii despărţitori, rufăria, pielea şi chiar şi aerul care te zgâria în gât. Mirosul nu era uniform, zone de fetiditate discretă alternând cu zone de fetiditate maxima, unde se simţeau emanaţii de esenţă diferită.

Regat al putorii şi al murdăriei, blocul fusese prevăzut să adăpostească

două sute de bolnavi. El găzduia, de obicei, patru până la cinci sute, repartizaţi pe saltele aşezate în trei etaje. Patru sau cinci sute de capete fără păr, aşezate în curmeziş. Braţe şi picioare încrucişate în toate direcţiile.

Patru sau cinci sute de mostre ale principalelor naţiuni europene. O

vânzoleală de furnicar. Unii se aflau grupaţi după boala de care sufereau. Şirul de flegmoane şi de gangrene răspândea o duhoare de putreziciune. Colţul râioşilor mirosea a rânced. În colţul celor cu dizenterie,. Literalmente te sufocai.

Colţul ftizicilor mirosea deja a carne în descompunere. Majoritatea celorlalţi pacienţi erau culcaţi talmeş­balmeş: nenumăraţi edematoşi, umflaţi din cap până în picioare, ca nişte baloane, masa imensă a celor slabi, cei pe care munca îi deşelase şi care, cu titlu de consolare/fără îndoială, erau desemnaţi cu termenul de allgemeine Körperschwäche V, „Era regatul puroiului ­' îşi va aminti Cecile Goldet, care a lucrat la blocul „chirurgie” al Rev/er­ului de la Ravensbruck. Eram trei infirmiere la o sută cincizeci de bolnave. Stăteau câte două pe o saltea, suferind şi gemând, M­am pus repede pe treabă. Viziune de groază. Toate plăgile supurau, pansamentele nu ţineau, puroiul curgea pretutindeni. pe pături, pe bolnavele din jur.

Dar zilele de „coşmar” erau marţea şi vinerea, când se făceau pansamentele.

Se făceau toate în faţa doctorului, pe masa din sala de operaţie. Rare erau femeile care puteau merge acolo. Tre1 Slăbiciune corporală generalizată.

Buia să le ducem, să le târâm câte două infirmiere. Pentru mine era, de fiecare dată, un calvar. Trupurile acelea de femei vlăguite, gemând, pe care nu ştiai de unde să le apuci, ale căror plăgi curgeau, care aveau adesea o asemenea diaree încât trebuia să duci ligheanul într­o mână, sprijinindu­le cu cealaltă! Pansamentele acelea făcute în serie, la strigarea unui număr, fără

control preliminar, unor fiinţe care aveau să moară peste o oră! Mi s­a întâmplat să duc cu greu, printre şirurile de paturi prea apropiate, nişte

nefericite care n­aveau puterea nici măcar să geamă şi să mă întrebe dacă

aveau să ajungă vii pe masa de pansare. Bolnavele pe care le transportam erau uneori goale. N­aveam destulă rufărie, iar cămăşile erau atât de murdare, încât nu puteam să le lăsăm cu ele”.

O zguduitoare imagine a Revier­ului din Bergen­Belscn găsim în volumul

„Medicii imposibilului”.

„Viziune dintr­un alt ev. Medicul1, escortat de infirmieri, trece de­a lungul paturilor. Chemări, implorări desperate îl întâmpinau de la sosire braţe descărnate ieşeau din întuneric pentru a­i atrage atenţia, mâini tremurânde i se agăţau de haine, i se crispau pe degete, îi arătau cutiile pline de expectoraţii şi de sânge. Intră într­o despărţitură întunecoasă, palpează un corp în beznă, în timp ce e tras înapoi un picior gol atârnă de undeva de sus, medicul apleacă

ca să treacă, alunecă pe dejecţii, escaladează priciurile ca să examineze un bolnav „de sus„, revine spre un trup imobil: mort? Viu? Ascultă un băiat care se sufocă, la<e o injecţie sprijinindu­se, ca să­şi menţină echilibrul, cu câte un picior de fiecare scândură şi iarăşi strigătele acelea, chemările implorând în toate limbile: „Docteur! Doktor! Medico!”

Vindecările erau imposibile deoarece igiena lagărului era în mod voit, scandaloasă. Oamenii stăteau 5­6 luni fără să­şi schimbe cămaşa mizerabilă, singurul chilot, fără să fie trimişi la duş, fără să se ducă, în anumite blocuri, a spălătorie, unde accesul le era interzis.

— Saltelele îmbibate cu dejecţiile muribunzilor nu erau niciodată

înlocuite; păturile care erau trecute de la unul la altul, cârpe subţiri, *

destrămate, %rau acoperite cu expectoraţii uscate podeaua barăcilor era neagră

de jeg deţinuţii stăteau 15 ore în şir într­o încăpere ermetic închisă ca un mormânt, unde se a1 Este vorba de doctorul ^rejalon, fost tiăitling la Be/gen­Be/sen.

Mestecau toate miasmele, toţi microbii, căci, în ciuda eforturilor medicilor, luberculoşii zăceau la un loc cu cei cu erizipel, dizentericii cu cei bolnavi de pneumonie, cei bolnavi de scarlatină cu răniţii.

Vindecările erau imposibile fiindcă medicamentele erau date cu ţârâita şi nu erau decât medicamente anodine. Era imposibil de vindecat dizenteriei cu câteva grame de cărbune, lobite tuberculoase cu o injecţie de calciu pe săptămână. *

Vindecările erau imposibile pentru că rafiile alimentare ale

„nemuncitorilor” ou reprezentau nici jumătate din minimul vita!”

Ruhe! Rime, verâluchte Hunde! Linişte! Linişte, clini blestemaţi! Era răcnetul cel mai des auzit la Birkenau şi în toate celelalte lagăre de concentrare.

SS­iştii, stăpâni atotputernici, pozând în Ubermensch­i nepăsători şi alotdispreţuitori, se temeau totuşi de o revoltă, d<­> o înfruntare deschisă cu milioanele de Häftling­i din lagăre, îi speria orice mişcare, orice zgomot. Ar fi preferat ca totul să fie mort, încremenit. Să nu se audă în lagăr nici­o suflare.

Singura mişcare să fie paşii lor. Singurul zgomot i cravaş”ie lovind ritmic carâmbul cizmelor sau izbind capetele Hcirtlihg­uoVi Laqerşi Blockăltesie­xii răcneau şi ei întruna: Ruhe! Ruhe, ^'erfluchte Hunde! Linişte! Linişte, câini blestemaţi!

Îndeosebi noaptea, în barăci, trebuia să fie o linişte deSăvârşită. Or, tocmai acest lucru era imposibil de realiza.