📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Sterben, a muri, era lucrul cel mai firesc în lagărele de c oncentrare. Nu mă gândesc la cei asasinaţi în masă, la cei împinşi cu miile în camerele de gazare, la cei mitraliaţi în faţa gropilor pe care ei înşişi fuseseră obligaţi să şi le sape, la cei împuşcaţi în ceafă sau injectaţi cu fenol în inimă, ti am în faţa ochilor pe cei care mureau unul câte unul – dar în proporţie de masă – în miile de KZ­uri răspândite în întrec ga Europă îngenuncheată de nazişti.

Oamenii – cei mai mulţi – mureau fără să­şi strige durerea. Neştiuţi de nimeni, nu vroiau să deranjeze pe nimeni.

Se stingeau în linişte. Poate se bucurau că au scăpat de suferinţe. Ori poate regretul era atât de mare încât îi copleşea.

Sterben, a muri, era un lucru atât de firesc în KZ încât nici pe mine nu mă mai impresiona moartea. Înainte avusesem o teamă de­a dreptul bolnăvicioasă tremuram numai când auzeam vorbindu­se de ea. Consideram că

moartea opreşte nu numai viaţa celui pe care 1­a secerat, ci şi a celor apropiaţi de victimă. Nu­mi puteam închipui că cel căruia i­a murit un frate, un părinte, un copil mai poate să râdă, să se bucure, să dorească să trăiască. Dar acolo, în câteva luni am văzut atâta moarte şi în atâtea ipostaze, încât îmi devenise o veche cunoştinţă, care pentru mine nu mai avea nimic misterios.

Am văzut Häftling dându­şi ultima suflare în timp ce SS­istul tropăia pe spatele său, apăsându­i grumazul cu cizma­i grea, perfect lustruită.

Am văzut Häftling murind în poziţie de drepţi. Stătea la Appell. De o oră, de trei, de cinci. Nimeni nu le­a numărat niciodată. Când SS­istul a trecut de rândul său, era ca o stană de piatră. Soarele dogoritor îi topise orice rezistenţă.

Încordarea îi consumase ultimul strop de energie. Foamea şi setea îi blocaseră

creierii. Nu se mai gândea la nimeni şi la nimic. Poate nici nu mai trăia. Dar stătea mai departe într­o impecabilă poziţie de drepţi. Iar în clipa când SS­istul a trecut de rândul său s­a prăbuşit ca un corp inert, fără să icnească.

Am văzut Häftling electrocutându­se. Moartea era fulgerătoare. Toţi care puneau mâna pe sârma ghimpată, purtătoare de curent de înaltă tensiune, mureau la fel. Şi totuşi mi­e imposibil să zugrăvesc cum arăta un deţinut după

atingerea sârmei. In schimb aş putea descrie pe zeci şi zeci de pagini cum se îndreptau spre locul fatal cei care se hotărâseră să­şi pună capăt zilelor.

Am văzut Hăitling îmbrăţişând rnoariea albă. Era în teribila iarnă a lui

'44, undeva prin pădurile Bavariei care adăposteau cele 11 lagăre – Kauiering.

Hiiiiling­wl căra în noapte pe o distanţă de 1­2 km saci grei cu ciment.

Cimentul e curgea peste el întâi se înmuia amestecându­se cu fulgii de zăpadă, apoi se întărea în cruste în păr, în saboţi, pe tot corpul. Din cauza viscolului, Hiiiiling­ul nu mai vedea unde să calce. Umerii îi tremurau de oboseală.

Picioarele nu­1 mai ascultau. Häftling­use încăpăţâna şi continua să rare. Încă

un sac. Şi încă unul. Apoi pândea momentul când în apropiere nu vedea nici un SS­ist ori Kapo şi se oprea. Lăsa să­i lunece sacul de pe umeri. Făcea câţiva paşi laterali şi după o scurtă şovăială păşea în zăpada din şanţul de la marginea drumului. In timp ce se scufunda îşi desfăcea larg braţele gata să

îmbrăţişeze acel imens alb imaculat ca pe o uriaşă pernă pe care, în sfârşit, îşi putea odihni trupul chinuit. In zori, când se termina Nachtschicht­ul, tura de noapte, smulgeam din zăpadă toate cadavrele camarazilor şi le purtam pe umeri până în lagăr aşezându­le pentru ultima oară în front, la Appell.

Sunt imagini care nu se vor şterge niciodată din memoria supravieţuitorilor.

„Am văzut deodată un camarad prăbuşindu­se, cu ochii daţi peste cap.

îşi ducea mâinile la gât, scotea un strigăt gutural, avea nişte zvâcnituri spasmodice, la colţul buzelor i se vedea o spumă roşiatică. Murea. La alţii, mai cu seamă la p< rsoauele în vârstă, moartea era mai puţin rapidă. Delirau un timp oarecare, liniştit, îşi strigau nevestele şi copiii, pe urmă începeau să

horcăie şi în acel moment moartea survenea repede”. FChristian Bernadac).

W. Kielar îşi va aminti: „Astăzi am văzut pentru prima dată în viaţă.

Moartea. Niciodată nu­mi închipuisem că se poate muri o vreme atât de îndelungată. Sau poate evreul acela eia excepţional de rezistent. Bătrân, slab şi miop nu părea. Zăcea acum sprijinit de zidul blocului în soarele fierbinte de iunie. Craniul gol îi era crestat în câteva locuri. Roiuri de muşte se lipeau de sângele coagulat, amestecat cu nisip Ochii înfundaţi în orbite. Înconjuraţi de cearcăne negreviolete, erau acoperiţi de pleoape grele. Câteodată şi le ridica,

dar se vedea că efortul era prea mare, căci imediat cărieau la loc. Buzele negre crăpate, arse de sete, se mişcau convulsiv, horcăind: Wasser., apa.”

În lagărele de concentrare sterben, a muri, era lucrul cel mai firesc şi mai frecvent.

STERILISIERUNGSPROGRAMM

SS­iştii, aşi ai uciderii, puneau la cale şi înfăptui au fărădelegile lor în mod organizat, planificat şi coordonat. Oribilele experienţe pe gemeni evrei,

„gemenii lui Mengele” – vizând sporirea fertilităţii mamelor ariene pentru ca Ubermensch­ii nazişti să se înmulţească cel puţin de două ori mai repede –

erau cordonate cu cercetările privind sterilizarea bărbaţilor şi femeilor tuturor popoarelor „inferioare”.

Ţinând seama de „însemnătatea sterilizării pentru aplicarea unei politici de depopulare” – după cum s­a exprimat medicul SS al Reich­ului într­o scrisoare adresată lui Himmler – s­a elaborat în acest sens un adevărat program: Das Stcriiisierungsprogramm der SS, programul SS­ului cu privire la sterilizare.

Iniţiat de Hitler, programul a fost coordonat direct de Himmler. Nimic nu se făcea fără indicaţiile, fără aprobarea lui.

La început, medicii SS­işti s­au orientat spre sterilizarea cu ajutorul razelor X. Fetele­Hâfr/ing intrau, una câte una, într­o încăpere plină cu tot felul de aparate medicale. Medicii SS, în halate albe, o primeau pe fiecare cu zâmbetul pe buze, poftind­o să ia loc într­un fotoliu şi să completeze un formular. Speriată de atâta politeţe, deţinuta începea să tremure. Calmată, se aşeza. Ceremonialul, atât de neobişnuit, dura trei minute. Exact timpul necesar ca un fascicul invizibil de raze X, îndreptat spre regiunea lombară a victimei, să

distrugă ovarele purtătoare de viaţă.

Sterilizarea femeilor la Birkenau­Auschwitz, sub conducerea SSflaupisiurm/ohrcr­ului doctor Wirts, se făcea în baraca numărul 10. In baraca numărul 12 a lagărului F, se experimenta cu aceleaşi raze X, castrarea tinerilor între 20. – 23 de ani. Iradierea provoca arsuri îngrozitoare. Victimele se zoăteau în urlete cumplite.

Zile şi nopţi, luni în şir, toată vara Iul 1944, de pe platourile din faţa barăcilor lagărului E mi­au străpuns timpanele ţipetele celor din lagărul F, de care nu ne despărţea decât un gard de sârmă ghimpată. Firele purtătoare de mouue sub forma curentului de înaltă tensiune nu puteau opri urletele de durere şi disperare ale celor supuşi criminalelor experienţe. In bezna nopţii, amestecată cu fumul crematoriilor – două din ele se înălţau chiar în colţul dinspre rampă al lagărului F – răcnetele de durere, ţipetele de disperare aie castraţilor şi femeilor sterilizate erau întretăiate de cele ale gemenilor care se opuneau împerecherilor forţate.

Curând metoda a căzut în dizgraţie. S­a ajuns la concluzia că sterilizarea unor popoare întregi prin iradiere este prea costisitoare. S­a cerut să se caute o altă cale. S­a căutal şi s­a găsit. Prin injecţii. Autorul: SS­Brigadcnfuhrer, prof.

Dr.

Medic C. Clauberg.

Metoda propusă „sterilizare fără intervenţie chirurgicală la femei”