📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Hinlegen I Aut/.” – şi aşa la nesfârşit. Cămaşa se lipeşte de corp, sudoarea ne acoperă ochii.

— Hinlegen! Aui!

— Respiraţia ni se opreşte în piept, nu avem aer. Pe podea nu mai sunt de mult paie.

În schimb este praf, mult praf. Peste tot! În nas, în gât, în ochi. Kapo şi SS­istul au dispărut cu totul în praf. Prin norii de praf se aude doar, neobosit, glasul SS­istului: – „Hinlegen 1 Aut! Hinlegen! Aui!” – Când o să se termine?

Genunchii îmi sunt parcă de vată, iar corpul îmi este tot mai greu.”

(amintirea lui Wieslaw Kielar).

La Buchenwald, după cum arată Eugen Kogon, acestor exerciţii de gimnastică li se spunea direct: exerciţii de pedeapsă. De nenumărate ori, după

apelul de seară, întregul lagăr, câte un singur bloc sau un şir de barăci trebuiau să facă exerciţii de pedeapsă pentru te miri ce motive. „Educaţi­vă

singuri oamenii”, spunea conducerea lagărului şefilor de bloc, cmd aceştia raportau vreo abatere, dându­le astfel dezlegare pentru dezlănţuirile de sadism:

„Culcai – sus – marş ­

Bandă blestemată I Saci de mliall

2S8 marş săltat, sărit – rostogolire, câte unul, câte doi, cu toţii Jos – şi iar sus” 1 Intre timp Schariuhrer­ii loveau şi tropăiau din răsputeri, năpustindu­se cu cizmele lor grele peste oamenii întinşi pe jos. In special cei slabi erau calul lor de bătaie. Cel care nu rezista la pasul alergător, se împleticea şi cădea, era întotdeauna în pericol de a fi maltratat până­şi dădea

duhul. In dreapta locului de adunare de la Buchenwald a zăcut ani de­a rândul o ridicătură înaltă şi lungă de piatră concasată, pentru pavaje. Era aleasă cu predilecţie pentru exerciţiile de pedeapsă. Iarna, când era acoperită cu un strat gros de zăpadă, se ordona căţărarea în ritm rapid, culcarea sus pe creastă şi apoi alunecarea în jos pe panta abruptă, peste prundişul îngheţat, astfel că, fireşte, îţi răneai mâinile şi faţa; vara se prefera cealaltă latură, pentru că acolo se aflau nişte gropi adânci, adeseori pline cu apă. Ce amuzament pentru unul sau altul dintre Schartiihrer­i să azvârle pe câte un deţinut, cu un pumn sau o lovitură de picior în apa plină de noroi şi apoi să repete distracţia când nenorocitul încerca să tragă o gură de aer şi să iasă de acolo! De­a lungul lunilor, de­abia dacă trecea câte o zi în care întregi coloane de muncă să nu fi fost sancţionate de Schartuhrer­i % ori mergeau prea încet, ori încărcaseră

pietre prea mici, ori prea puţine scânduri. Imediat se ordonau, pe loc, exerciţii de pedeapsă.

Statul în picioare în faţa barăcii, pe Appellplatz sau în faţa porţii. Această

pedeapsă era cumplită când se aplica după o zi întreagă de muncă.

Şederea în genunchi cu mâinile întinse şi având în fiecare câte un bolovan.

Alergarea până la istovire.

Scoaterea din baracă – iarna, în pielea goală – a deţinuţilor şi ţinerea lor în zăpadă ore în şir. Uneori, se aruncau peste ei găleţi cu apă rece.

Eugen Kogon arată în cartea sa că, la Buchenwald, „în primăvara lui 1938, comandantul Koch a ordonat închiderea unui „asocial”, care încercase să

evadeze, într­o ladă de lemn, având o latură deschisă blocată cu sârmă

ghimpată. Respectivul deţinut nu putea sta în ladă decât ghemuit. Apoi, Koch a ordonat să fie bătute prin pereţii lăzii cuie lungi, care la cea mai mică mişcare pătrundeau în carnea victimei. În această cuşcă, deţinutul, un agricultor, a fost expus întreguG­do 110 coala 19.

Lui efectiv de deţinuţi ce stăteau aliniaţi pe locul de adunare.

Nu i s­a dat nimic să mănânce şi a rămas acolo, pe locul de adunare, două zilei şi trei nopţi. Ţipetele sale cutremurătoare nu mai aveau nimic omenesc. In zorii celei de­a treia zi, a fost în sfârşit izbăvit de chinuri printr­o injecţie cu otravă”.

Da, a existat o singură excepţie, un singur domeniu în care SS­iştii au manifestat inventivitate şi fantezie: în stabilirea şi aplicarea pedepselor.

La procesul lagărului de concentrare Sachsenhausen, care a avut loc lă

Berlin, în 1947, procurorul 1­a întrebat pe Kurt Eccarius, şeful carcerei lagărului, dacă în afara pedepselor reglementate de forurile superioare se practicau şi alte torturi.

Acuzatul a recunoscut că se practicau. „Le aplicau – a mărturisit el – şefii de bloc din proprie iniţiativă: îi băteau pe deţinuţi cu mâinile şi cu picioarele, iarna îi stropeau <~u apă rece sau în timpul nopţii îi fugăreau în picioarele goale în jurul carcerei şi aşa mai departe”.

Strafen. Pedepse. Felurite pedepse

STRUMPF

Un prieten care n­a fost deportat, dar al cărui suflet de o rară

sensibilitate este mai rănit de ceea ce s­a întâmplat în lagărele naziste decât al unora care au trecut prin ele, mi­a sugerat să includ în Limbajul morţii şi cuvinte mai banale, denumirea unor obiecte uzuale ca ciorap. Prosop.

Strumpi, ciorap! Aşa ceva n­am văzut. Aşa ceva n­a existat în lagărul L –

Birkenau. Nici la Landsberg, nici la Kauiering. Picioarele, chiar când erau pline de leziuni, le introduceam goale în saboţi. La Birkenau nu puteam face rost nici măcar de un petic de hârtie cu care să ne acoperim rănile purulente. Noroc că

era vară.

La Landsberg şi Kauiering, în lunile de iarnă, când gerul congela şi sufletul din noi, rupeam – ca şi cum aş fi rupt o bucată din viaţa mea – o fracţiune din minuscula porţie de pâine şi o dădeam pentru o zdreanţă cu care să­mi înfăşor degetele de la piciorul drept, pe care, uneori, nu le mai simţeam.

Mult mai uşor era să procuri hârtie de saci de ciment.

După o noapte cumplită, în care, înghiontiţi întruna cu cravaşele şi patul puştilor, că ram, fără oprire, saci cu ciment de la marginea pădurii Mohl până

în mijlocul ei unde se construia o fabrică subterană, cei ce apucam zorile aveam dreptul să rupem fisii din sacii de hârtie şi să ne înfăşurăm în ele. Prima grijă era să ne căptuşim saboţii.

Datorită zăpezii, talpa de lemn se îmbiba cu apă. Umezeala pătrundea hârtia. Firele de ciment se înmuiau, apoi se întăreau. Se formau cruste de ciment între degete, peste răni sângerânde sau cicatrizate. Oricum, picioarele înfăşurate în „ciorapi de ciment” degerau mai greu.