ghimpată purtătoare de curent ele înaltă tensiune. Puteai să mori spânzurat de gât, de picioare ori de mâinile răsucite şi legate la spate. Puteai să mori sugrumaţi ori înecat întro baltă cu mai mulţi deodată sau singur, întro găleată cu apă. Puteai să mori schingiuit, torturat, sfâşiat de câinilup sau îngropat de viu în pământ, până la bărbie. Puteai să mori datorită unor injecţii făcute cu diferite otrăvuri în vână, direct în inimă sau în plămâni.
Puteai să mori împuşcat în ceafă, mitraliat, sfârtecat de grenade sau pârjoiit cu aruncătoarele de flăcări. Puteai să mori zăvorât în trenurile morţii, asfixiat în primitive dube sau moderne camere de gazare. Puteai să mori îngheţat în căzi cu apă rece ori ţinut în pielea goală iarna, afară, în zăpadă şi stropit din 30 în 30 de minute cu apă. Puteai să mori ars în şanţuri, pe rug sau în crematorii.
În lagărele de concentrare, unde der Tod, moartea, era la ea acasă, puteai să mori şi de moarte naturală. Şi au murit mulţi, sute de mii, de moarte naturală: de foame., de sete., de epuizare., de boală. De dor. Dor de copii, de părinţi, de soţie, de iubită. Dor de casă, de ţară de libertate. Dor de viaţă.
TOTENKOPFEINHEITEN
Fasciştii nu pot fi ierarhizaţi. Decât după un singur criteriu: care au fost mai sângeroşi?
Locul întâi îl ocupă, indiscutabil, fasciştii hitlerişti. Şi lau cucerit dezlănţuind fluvii de sânge şi ridicând munţi de cadavre. În sânul lor sau diferenţiat, prin cruzime şi sadism, naziştii, membrii partidului hitlerist. Un corp aparte – de o ferocitate fără asemănare în istorie – lau constituit SSiştii.
Iar dintre ei sau detaşat, prin fărădelegile săvârşite, cei înregimentaţi în faimoasele SSTotenkopfeinheiten, unităţi SS capdemort. Din ele au făcut parte aproximativ 100000 de SSişti. Cei care au însoţit transporturile de deportaţi spre lagărele de concentrare şi transporturile ele HăWingi între aceste lagăre. Cei care dea lungul nopţii fasciste sau îngrijit ca „fabricile
morţii” să funcţioneze fără întrerupere. ca flăcările crematoriilor să nu se stingă.
Fluxul deţinuţilor spre camerele de gazare să nu se întrerupă, Cei care au asigurat ca din milioanele de deţinuţi nici măcar unul să nu freacă viu dincolo de sârma ghimpată.
Au fost dotaţi cu automate, cravaşe şi câinilup. Aveau dreptul să
lovească' orice deţinut, să tragă în oricare şi în oricâţi, săi sfâşie asmuţind câiniilup asupra lor.
Tineri fără căpătâi, oameni primitivi, majoritatea rataţi în viaţa civilă, măcelari concediaţi şi bucătari nerealizaţi, Servitori daţi afară şi liber profesionişti fără nici o perspectivă, văzânduse Stuirnmanni, Rottenluhreri şi Scharfuhreri, se credeau mici dumnezei. Puterea nelimitată asupra unor oameni dezarmaţi îi aţâta şii sălbăticea.
Bine echipat, bine hrănit, cu bordelul la doi paşi de comandatură. Stăpân atotputernic peste Häftlingi, SSMannul din oricare subunitate Totenkopt, capdemort, se simţea pe deplin satisfăcut. Rânieo mereu de plăcere, convins că aşa va fi cel puţin o mie de ani: va mânca şi va izbi cu cravaşa, va. Trage un chef zdravăn după care va mai împuşca 1020 de deţinuţi, va da o fugă până la bordel, apoi va mai gaza câteva sute.
Un singur lucru îi nemulţumea pe SSişti membri al unităţilor Totenkopt, capdemort. Uneori se plictiseau. Mai aies cei care însoţeau detaşamentele de Häftlingi, în aiara lagărului, la diferite locuri de muncă t la carierele de piatră, la construirea de drumuri prin păduri, la săpatul tunelurilor.
Făcând cordoane şi păzind Häftlingii, se plictiseau de moarte. Şi atunci încercau să se înveselească. Şi reuşeau.
Înaintam pe creasta abruptă cu uriaşe blocuri de piatră în braţe. De jos, de la carieră, şi până sus, în vârf, era drum de doi kilometri. Drumul morţii. De câte ori ridicai blocul de piatră şi făceai primul pas spre creastă îţi luai rămas bun de la viaţă. Pe parcurs naveai timp. Nu numai genunchii, tot trupul îţi tremura sub povară. Iţi încordai voinţa să priveşti doar în faţă, săţi fixezi mereu locul pe care vei face următorul pas. In dreapta era cordonul de SSişti.
In stânga, prăpastia. O privire spre ea te ameţea. Iţi pierdeai echilibrul şi te prăbuşeai.
Câte un SSist ridica cravaşa şi, atingând cu ea umărul Häftlingnlni care tocmai trecea prin faţa lui, îl împingea uşor, abia perceptibil. Suficient însă să1 dezechilibreze. Deţinutul se clătina spre prăpastie, ţipa disperat. Blocul se dezlipea parcă de Häftlingxil care lovea caraghios aerul cu braţele, căutând un punct de sprijin inexistent şi amUzândui pe SSişti. Uneori ţipetele celui ce se prăbuşea dezechilibrau şi pe alţi Häftlingi, rostogolinduse în hăuri câte treipatru deodată. Zbaterile, „dansul” lor caraghios printre blocurile de piatră, pentru aşi redobândi echilibrul, încercările lor neputincioase de a găsi un ultim punct de sprijin inexistent îi făceau pe cei ce alcătuiau cordonul să se prăpădească de ris în timp ceşi struneau câiniilup şi îşi depărtau puţin picioarele crăcănate ca să se simtă mai stăpâni pe situaţie.
Häftlingii continuau să se târască cu blocuri de piatră în braţe pe drumul morţii, iar SSiştii din SSTotenkoptefnheiten, din unităţile SS capdemort, îşi alungau, din când în când, plictiseala împingând în prăpastie câte un deţinut sau câte treipatru deodată.
TOTENNUMMERN
Numele celor din nesfârşitele coloane, care în primăvara şi vara lui 1944, zi şi noapte au fost dirijaţi, de pe peronul lagărului BirkenauAuschwitz, direct spre camerele de gazare, nau fost înregistrate nicăieri. Nici măcar nu ia numărat nimeni. După eliberare, numărul lor sa putut stabili doar după
capacitatea de ardere a crematoriilor şi anii în care acestea au funcţionat.
Nici cei care au supravieţuit primei selecţionări pe rampa morţii nau fost înregistraţi nicăieri. Evidenţa noastră la Birkenau se ţinea doar cantitativ.
Abia când am ajuns întrun lagăr de muncă, în Bavaria, la Landsberg
Dachau, am primit un număr. Numărul 112398.
În toate lagărele de concentrare, cu excepţia Birkenduului, Hăitiingii primeau câte un număr, care era fie tatuat pe antebraţ (la Auschwitz), fie scris pe o bucată de scândură care se lega cu sârmă de bluza vărgată, deasupra inimii.
În lagărele mai mari însă, pentru a camufla amploarea exterminărilor, nu toţi Hăitiingii nou sosiţi primeau numeie noi. Unora li se atribuia numărul deţinuţilor exterminaţi anterior. Aceştia purtau deci, fără să ştie, Totennummern, numere de morţi. Astfel, sub acelaşi număr, în acelaşi lagăr au fost puşi să muncească până la istovire, au fost schingiuiţi şi ucişi câte 34
deţinuţi.
La Mauthausen, după eliberarea lagărului, sau găsit înregistrate doar 71856 de numere.
SSiştilor li se părea cât se poate de firesc ca Hăitlingii consideraţi cadavre vii să poarte numerele cadavrelor îngropate sau arse.
Nu va şti nimeni niciodată câţi Hăitlingi au purtat aceste numere înscrise în den Tolenhuchern, în registrele cu morţi ale lagărului Mauthausen.
TOTENZUGE (1)
Fiecare lagăr de concentrare nazist avea un ritm al său în care extermina Hăitiingii. Foamea, setea, munca epuizantă, bolile, bătăile erau astfel programate încât ritmul să fie cel dorit. Accelerarea lui era uşor de realizat. In incinta fiecărui lagăr exista cel puţin un Bunfter amenajat cu cârlige pentru spânzurătoare şi cu grătare speciale de scurgere a sângelui celor împuşcaţi în ceafă. De camere de gazare dispuneau doar lagărele mai mari. Când spaţiul sau instalaţiile de exterminare nu făceau faţă ritmului dorit, lagărele apeâau ta mijloace şi modalităţi din afara incintei lor.
Intrau în acţiune die TotenzQge, trenurile morţii.
Miile de Hăttlingi care trebuiau să fie exterminaţi peste cota medie obişnuită a unui lagăr erau îngrămădiţi în vagoane pentru vite. Câte 80100120 întrun vagon. Astfel de trenuri, cu câte 3040 de vagoane, porneau de la BergenBelsen ori Dachau, de la Buchenwald sau Mauthausen spre.
Moarte. Nu li se stabilea nici numărul de kilometri pe care săi parcurgă, nici câte zile să dureze drumul. Ele trebuiau să gonească ziua şi noaptea până
când mureau toţi cei selecţionaţi în respectivele „transporturi negre” sau
„transporturi fără întoarcere”, cum li se spunea.
Häftlingii nu disperau. In primele zile se amăgeau că este vorba de o mutare obişnuită dintrun lagăr în altul. Şi erau hotărâţi să reziste. Calm, ajutânduse reciproc, încurajânduse unul pe altul, se luptau cu lipsa de aer, cu setea, cu foamea. Apoi, încetîncet, îi cuprindea îndoiala. „Asta nui un transport obişnuit, fraţilor, exclama câte unul. Ăstai un Totenzug, un tren al morţii”.
Îndoiala se transforma în panică. In vagoane izbucneau certuri, încăierări, bătăi. Urmau delirurile, leşinurile, moartea. Se murea rapid.