📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Häftling­ii se prăbuşeau, îşi dădeau ochii peste cap şi gata, terminau cu suferinţele. Unii aveau senzaţia că cineva îi sugrumă. Îşi duceau instinctiv mâmile la gât, scoteau un ţipăt gutural, trupul le zvâcnea spasmodic, apoi în colţul gurii le apărea o spumă roşiatică şi se linişteau pentru totdeauna.

În câte o noapte, die TotenzQge, trenurile morţii, se opreau din goana lor nebună. Locomotivele trebuiau alimentate. SS­iştii coborau şi se plimbau de­a lungul vagoanelor să­şi dezmorţească oasele.

Häftling­ii loveau cu pumnii în uşile vagoanelor şi strigau din răsputeri:

— Ne sufocăm 1 Avem morţi.

— Mâncaţi­i, faceţi cârnaţi din ei 1 venea răspunsul SSiştilor şi noaptea se înfiora de hohotele lor neruşinate.

Trenurile se puneau în mişcare şi oamenii continuau să moară. Unii se stingeau liniştit. Nu deranjau pe nimeni. Strigau numele nevestelor. Ori al copiilor. Sau al logodnicelor. De fapt, nu­1 strigau, îl murmurau doar, apoi un horcăit scurt şi gata, încheiau calvarul.

Câte unul devenea violent. Sărea brusc în picioare, îşi plimba privirea sticloasă peste ceilalţi şi se năpustea asupra celui de lângă el. 11 prindea rapid de umeri şi­1 izbea cu capul de pereţii vagonului, încerca să­1 muşte, să­1

sugrume.

Nici zece Häftling­i nu­1 puteau imobiliza. Nu o dată, cel rătăcit nu­şi lăsa victima din mâini, pe care o strângea cu o putere incredibilă, până când el însuşi era sugrumat de cei din jur, neexistând altă soluţie.

Cei care continuau să supravieţuiască se chinuiau groaznic. Aerul îmbibat de miasmele rănilor purulente şi ale cadavrelor în descompunere era irespirabil. Bolnavii îşi umezeau tâmplele cu urină. Desperarea atingea apogeul.

Izbucneau scene de isterie colectivă, de nebunie în masă. Nebunii furioşi se năpusteau unii asupra altora. Răcneau, se muşcau, călcau în picioare bolnavii care nu se puteau mişca. SS­iştii trăgeau în vagoane ciuruindu­le pereţii, potolindu­i cu gloanţe pe cei care, în nebunia lor, le tulburau liniştea.

Când, în sfârşit, der Totenzug, trenul morţii se oprea pe rampa unui lagăr, iar uşile vagoanelor erau date la o parte, miile de cadavre, încremenite în cele mai neverosimile poziţii ale ultimelor convulsii, se rostogoleau de­a valma,

pe rampă, în timp ce SS­istul şef al „transportului negru” raporta, plictisit.

Lagerfuhrer­ului:

— Vă predau I 800. Sau 2300. Sau 3400 de Häftling­i care. Put.

TOTENZOGE (2)

În vagon erau îngrămădiţi într­o promiscuitate halucinantă copii, mame, bărbaţi, fete, bolnavi, lehuze, oameni în agonie, infirmi, nebuni. Erau îngrămădiţi câte 70.90 peste o sută.

Treizeci. Patruzeci. Cincizeci de astfel de vagoane trase de o locomotivă

alcătuiau un Totenzug, un tren al morţii.

Pornea în noapte spre Bir/ienau­Auschwifz. Spre Mauthausen. Spre Bergen­Beisen. Uneori, la pornire nu se ştia încă staţia ultimă. Se cunoştea doar destinaţia: spre moarte.

Încerc să recompun atmosfera din vagoanele unui Totenzug, unui tren al morţii combinând amintirile unor supravieţuitori cu mărturiile unor SS­işti.

„Şi trenul pleacă. Suntem înghesuiţi unul într­altul. Vremea e apăsătoare, se anunţă furtună. N­avem aer. Avem senzaţia că ne aflăm într­un cuptor încins. Până la Soissons, totul merge aproape bine. Dar soarele îşi revarsă razele din ce în ce mai fierbinţi peste cuştile noastre de lemn. In vagoane izbucnesc primele incidente. Ne e cald, ne e sete, vrem să bem, ne înghiontim în jurul unui butoi cu apă, se produc câteva încăierări. Unii deţinuţi leşină, alţii încep să delireze.

În unele vagoane sunt deja morţi, victime ale căldurii.

Noaptea de 2 spre 3 iulie a fost cumplită. Aproape în fiecare vagon s­au produs cazuri de nebunie colectivă.

Ocupanţii vagoanelor se omorau între ei. In cei al Iui Mommon, un locuitor din Toulouse, pe nume de Castres, de construcţie herculeană, a devenit subit furios s­a ridicat, călca în picioare pe toată lumea, se repezea, urlând, asupra câte unui camarad şi­1 sugruma cu mâinile lui puternice, tn delirul lui a omorât, în felul acesta, câţiva nefericiţi incapabili să reacţioneze şi să se apere. Cei mai valizi s­au pus între el şi ceilalţi, până la urmă, nebunul a fost legat, trântit la pământ, stăpânit şi căsăpit cu un briceag, ca o găină.

Lupta şi sângele aţâţau şi mai tare tot restul vagonului. S­a produs o încăierare generală: oamenii se omorau între ei, se muşcau, se sugrumau, urlau, iar gardienii trăgeau focuri de armă prin pereţi. Când vagonul a fost deschis, din cei 100 de ocupanţi, numai trei mai erau în viaţă, printre care Mommon. In vagonul în care se afla Sirvent din Châteauroux, un camarad nefericit, cu pneumotorax, a leşinat. In vagon se afla un doctor. A fost chemat să dea ajutor bolnavului. S­a ridicat ca un automat, cu ochii rătăciţi. Ajuns lânqă bolnav, a izbucnit într­un râs mefistofelic. Drept terapeutică s­a apucat să sucească braţele muribundului, care urla de durere. Strigătele lui au declanşat o bătaie generală. Unii ocupanţi ai vagonului au devenit nebuni furioşi. Se aruncau unii asupra altora, se muşcau, se tăvăleau pe jos, se strângeau de gât unii pe alţii, îi călcau în picioare pe cei foarte bolnavi, aproape muribunzi, care erau incapabili să se ridice şi care au murit asfixiaţi.

Într­un alt vagon, un nebun furios s­a repezit la camarazii lui. Ţinea în mână o sticlă spartă, scoasă nu se ştie de unde. Ca să­şi salveze viaţa, camarazii lui au trebuit să­1 răpună şi i­au sfăiâmat craniul cu lovituri de gheată.

Un alt medic, doctorul Ringuet din Lexos. I­a „salvat” pe ocupanţii vagonului său prin sfaturi, dar s­a prăbuşit şi el. Om In vârstă, a fost supus unei încercări prea crâncene.

Înainte de a părăsi Franţa, nouă sute patruzeci şi cinci de deţinuţi din convoi erau deja morţi. Ajungând la Dachau, sinistrul şef al trenului, Friedrich Dietrich, şi­a predat încărcătura comandantului lagărului, spunând:

— Vă aduc o mie şase sute treizeci de francezi care put. Cu părere de rău, nu vă pot livra mai multe cadavre”.

(Raymond Solladie şi Robert Masset).

Paul Berben, în cartea sa „Dachau” arată că la 28 aprilie 1945 a sosit de la Buchenwald un transport de 5000 de Häftling­i înghesuiţi în vagoane (unele deschise, altele acoperite) câte 70 până la peste 100. Însetaţi, fără hrană, brutalizaţi au ajuns, după 20 de zile, în viaţă i 1200! Unii au început să bea apă şi nu s­au mai putut opri până nu au căzut morţi pe loc. Mulţi, epuizaţi, au murit în zilele următoare. Cei din Kommando­de dezinfectare au trebuit să­

şi pună măştile, iar SS­iştii care au condus Kommando­uau ordonat să li se distribuie coniac Sonder­iştilor K

Nu o dată, supravieţuitorii unui astfel de Totenzug, tren al morţii, erau încolonaţi imediat într­un „convoi al morţii' şi trimişi, de data aceasta pe jos, într­un alt lagăr.

SS Standartenfuhrer­xil Franz Ziereis, comandantul Maufhausen­ului, a mărturisit: „într­o zi, Obergruppeniuhrer­ul Pohl, fără a mă anunţa în prealabil, mi­a trimis 6000 de femei şi copii, care se aflau deja de 10 zile pe drum fără

hrană. Transportarea lor s­a făcut în decembrie 1944, pe un ger cumplit, în vagoane deschise, fără pături. Pe baza unui ordin primit din Berlin a trebuit să

expediez aceşti copii în coloană de marş la Bergen­Belsen şi, precum cred, au murit toţi. Aceasta a fost cauza şocului nervos pe care l­am suferit.

Un transport de 2500 de deţinuţi a sosit de la Auschwiiz la Mauthausen şi, potrivit unui ordin primit din Berlin, deţinuţii au fost adunaţi pe platforma unde se făcea de obicei apelul şi în toiul iernii au fost stropiţi cu apă rece.

Trebuia să trimit acest transport la Gusen, calc de circa 5 km, dar pentru aceasta nu am avut nici un fel de îmbrăcăminte, în afară de indispensabili. Am cerut îmbrăcăminte pentru deţinuţi, dar am primit răspuns din Berlin că

deţinuţii, dacă nu se poate altfel, urmează să fie trimişi chiar şi în pielea goală.