Prosoape, cei drept, am văzut. O singură dată. Întro seară de iarnă
când am intrat în baracă, din loc în loc, pe stâlpii de susţinere ai barăcii atârnau prosoape. Mici ca nişte batiste. Ni sa spus să nu ne atingemde ele'. Se prevăzuse probabil o inspecţie. Adevărul nu lam aflat niciodată. Dimineaţa, câteva prosoape lipseau. La Appell, SSistul a cerut ca cei care şiau înfăşurat pe trup prosoape să iasă în faţă. Nu sa mişcat nimeni. Au fost scoşi din rânduri, la întâmplare, trei Uăttlingi. Printre ei şi fratele meu, Emilian. Li sa ordonat să se dezbrace şi săşi scoată saboţii. Degeaba sa grăbit Emilian săşi smulgă prosopul de pe picioare şi să1 înfunde în saboţi. SSistul 1a surprins şi a tăbărât pe el. La tăvălit prin zăpadă, la călcat în picioare, la lovit cu cravaşa până la leşin.
Fără altă comandă, şapte Hăltâingî au ieşit din front şi au început săşi.
Scoată saboţii.
Seara, când neam întors în baracă, nu mai erau prosoape. Totuşi, atunci, o dată, dea lungul întregii mele deportări, am văzut prosoape.
Strumpfe, ciorapi – niciodată 1
SYNCHRONÂSATION
La Birkenau, în afară de pământul arid, bătătorit ai Appe/fp.'aizurilor şi barăcilor de lemn, nu exista nimic care să ne amintească de viaţa din care am fost smulşi.
Hăttlingii care mişunau prin lagăr nu semănau a oameni. Aduceau mai degrabă; a cadavre. Cadavre vii.
SSiştii care ne supravegheau naveau nimic omenesc.
Privindui, nu distingeam altceva decât cizmele, automatele şi cravaşele lor mişcânduse automat, dominate de căşti având pe ele drept semn distinctiv un capdemort.
În lagărele de la Birkenau – nici în lagărul A, nici tn B, nici în C, nici în D, nici în E, nici în F. – nu creştea nimic. Nici un copac, nici o floare, nici un fir de iarbă. O singură excepţie. Curtea crematoriilor. In faţa crematoriilor, iarba îngrijită dintre alei sugera un petic de pajişte. Lungile coloane de Häftlingselecţionaţi din clipa sosirii pentru gazare, îngroziţi de nesfârşitele garduri de sârmă glumoată pe lângă care treceau, intrând în curtea crematoriului şi văzând din nou iarbă se liniştpau, începeau să creadă că, întradevăr, sunt duşi să facă o baie caldă după un drum atât de chinuitor.
SSişti lor puţin le păsa ce sentimente îi stăpâneau pe noii sosiţi Preocuparea lor era ca die Synchronisation, sincronizarea, să fie perfectă.
Când toţi cei din coloană – mame, copii, bătrâni, bolnavi – dezbrăcaţi în pielea goală erau poftiţi şi conduşi de SSisti şi Kapo din vestiar în uriaşa cameră de baie, răsuna o comandă scurtă: „SSişlii şi cei din Sonderkommando. Heraus f afară!” In clipa aceea, pe poarta curţii din faţa crematoriului intra un autoturism cu însemnul Crucii Roşii. Era primul moment al sincronizării în timp ce SSiştii şi cei din Sonderkommando se retrăgeau iar Häftlingu despuiaţi priveau când la duşurile instalate în tavan, când la cele patru tuburi din tablă perforată din mijlocul încăperii aflată la subsol, deasupra, în curtea crematoriului, din” autoturismul cu însemnul Crucii Roşii cobora un ofiţer SSist şi un Sanitălsdienstgeireiter, caporal sanitar, care ţinea în mână patru cutii de tablă, vopsite în verde Cei doi intrau pe peluză şi, călcând iarba cu cizmele lor grele, se apropiau de nişte plăci de beton ce acopereau, ta prima vedere, nişte coşuri de aerisire.
În clipa în care SSiştn şi cei din Sonderkommando părăseau baia, iar uşile grele se închideau cu un zgomot asurzitor, ofiţerul SSist şi SDG 'ul aflaţi în mijlociii peluzei ridicau prima placă de beton.
Se trece la al doilea moment al sincronizării. După cum relatează Nyiszli Miklbs, medicul legist al lui Mengele la crematoriile din Birkenau, care a văzut de nenumărate ori întreaga operaţie, cei doi loveau capacul patent al cutiilor de tablă vopsite în verde şi turnau conţinutul lor – nişte granule liliachii de mărimea unor boabe de fasole – în gura
1 Sariitaiscttcnsiy'iKjttei, ccipoial salutar.
Coşurilor ce corespundeau cu tuburile din tablă perforată instalate în mijlocul uriaşei camere de baie în care 2 U00 de oameni în pielea goală, înghesuiţi unul în altul – mame, bătrâni, copii, bolnavi dea valma – aşteptau, uitânduse nerăbdători spre tavan, primii stropi de apă. În contact cu aerul, granulele emanau ucigătorul gaz „Zyklon B” care, prin găurile celor patru tuburi, invada întreaga încăpere.
Urma al treilea moment al sincronizării. Cei doi SSişti – ofiţerul şi SDGul – se aşezau pe placa de beton şi fumau câte o ţigară până se convingeau de reuşită. Exact în clipa când gazarea se termina şi jos, la subsol, se dădea drumul la ventilatoare, ei îşi aruncau chiştoacele, se urcau în maşina mică şi părăseau curtea crematoriului.
Ţâşnitoarele – spre care cu mai puţin de o oră mai înainte, copiii din coloană alergau fericiţi că, în sfârşit, pot săşi potolească setea după 345 zile şi nopţi de goană nebună cu trenul din cine ştie ce colţ al Europei – continuau să stropească iarba. Copiii însă nu mai existau. Trupurile lor încleştate, în spasmele morţii, cu ale mamelor, bătrânilor şi bolnavilor formau un uriaş
morman de cadavre, căci. Die Synchronisation, sincronizarea, reuşea totdeauna perfect.
TEE
La Birkenau, în laqărul E, în vara lui 1944, uneori, după masa, se distribuia Tee, ceai. De fapt, apă fierbinte. Fără pic de zahăr, fără nici un gust. I se zicea Tee, ceai, pentru că avea o culoare închisă, maronie.
În cumplita zăpuşeală a lui iulie şi august, când der Durst, setea, ne chinuia mai tare decât der Hunger, foamea, der Tee, ceaiul, acea apă chioară, dar fierbinte, însemna pentru noi o licoare dumnezeiască. Apropiam pe rând oala sau cratiţa de gură – câte 810 Häftlihgi ne primeam porţia în acelaşi vas
– şi, atinse de aburul umed al ceaiului, buzele noastre arse. Crăpate începeau să palpite, să prindă viaţă. Sorbeam o înghiţitură sau două, după cum ne înţelegeam, şi dădeam oala mai departe.
Der Tee, ceaiul, se aducea în butoaie. Câte trei sau patru pentru peste o mie de Häftlingi. Având veselă foarte puţină, distribuirea în baraca de copii numărul 21 dura foarte mulţi lntro dupămasă se ordonase încolonarea pentru apel. Când abia se goliseră primele două butoaie. Häftlingu, care nu şi primiseră porţia, sau îmbulzit în jurul butoaielor. Pe platou a apărut, ca din senin, Lagerălteste.
— Cei debandada aceasta?
Verfre/erul care împărţea ceaiul na mai avut timp să răspundă fusese doborât la pământ dintro singură lovitură şi călcat în picioare de Lagerălteste.
Drept urmare, în zilele următoare. În baraca noastră nu sa mai adus ceai.
Fiind printre cei mai în vârstă din Kinderblock, baraca copiilor, aveam 18 ani, împreună cu un grup de Häftlingi clujeni, am mers la Blockălteste şi am cerut să ne încredinţeze nouă distribuirea ceaiului. A fost de acord.
Ajutaţi de câţiva tineri orădeni şi din Salgdtarjân. Făceam cordon în jurul frontului pentru ca nimeni să nu se poată aşeza a doua oară în rând. Luândune ultimii porţia, eram ascultaţi de ceilalţi tineri.
După numai câteva zile a survenit un eveniment cu to; tul neaşteptat.
Sosind cu butoaiele cu Tee, cu ceai, de a Kiiche, prietenul meu clujean Beker Adam mia şoptit: „Am primit un butoi cu ceai îndulcit”. Am hotăiât să lăsam la urmă butoiul cu pricina. Am început distribuirea. Înăuntrul cordonului mai
erau vreo două sute de Häftlingi, careşi aşteptau rândul, când am ajuns la ultimul butoi.
— Fraţilor, e dulce I a strigat primul care a sorbit din ceai. Întro clipă, butoiul a fost luat cu asalt. Strigând în gura mare, „copii, ceai dulce, aţi auzit?
Dulceee”, au năvălit şi cei careşi primiseră deacum porţia. Am fost împins la o parte, iar vesela smulsă de pe targa. Zeci de mâini întindeau simultan cratiţele şi oalele spre butoi. Chiar dacă unul ori altul reuşea săşi umple vasul cu ceai, era imposibil să iasă dm acea teribilă îngrămădire. Prietenul meu Adam şi cu lancu ţineau cu înverşunare de butoi şi strigau întruna i
— Daţivă la o parte! Fiţi înţelegători! Se apropie apelul. O so păţim cu toţii!
Zadarnic* Nimeni nu se retrăgea. Vacarmul se amplifica.
Priveam cu disperare învălmăşeala din faţă. În lagăr izbucni semnalulpentru Appell. Am tresărit. Prin faţa ochilor îmi străfulgera imaginea Verfreferului călcat în picioare de Lagerălteste. Cuprins de spaimă, am ţipat:
— Adame, răsturnaţi butoiul!