📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

împrejurare, Reich­ul nazist s­a gândit să „elibereze” pe cineva. Printr­un decret dat la 1 septembrie 1939 – ziua declanşării celui de­al doilea război mondial –

semnat de Hitler, s­a hotărât „. Să se acorde eliberarea prin moarte” a celor consideraţi unnütze Esser, guri de prisos. Adică „. A persoanelor care, în limitele judecăţii omeneşti şi în urma unui examen temeinic vor fi declarate incurabile.” însuşi şeful Reich­ului argumenta să statul nu­şi poate permite luxul să cheltuiască bani şi bunuri materiale ca să menţină în viaţă oameni

„care trăiesc fără să­şi dea seama.” Sunt unmirze Esser, guri de prisos.

Astfel a luat naştere faimosul program de eutanasie denumit T­4, după

sediul cartierului general al experţilor în om­ucidere i Tiergarten­Strasse 4 –

Berlin.

În anul elaborării programului, se aprecia că în Reich existau aproximativ 500000 de unnütze Esser­i, de guri de prisos, de „consumatori inutili”, de „vieţi fără valoare” sau de „învelişuri umane goale” cum i­a poreclit profesorul doctor Heydl, unul din responsabilii programului de eutanasie care, în 1964, când ar fi trebuit să dea socoteală în faţa tribunalului, s­a sinucis la Limberg, înainte de deschiderea procesului.

Oficial era vorba de alienaţi mintali şi de bolnavi incurabili. Curând s­a dovedit însă că noţiunea de unnütze Esser­i ti îngloba – alături de alienaţii mintali şi pacienţii incurabili – pe toţi evreii bolnavi aflaţi în spitale, că

programul T­4 putea fi folosit „cu succes” pentru a scăpa Reich­ul de diferite persoane indezirabile. Toate azilurile, spitalele şi ospiciile au primit formulare pentru fiecare pacient în parte.

Cele peste 50 de întrebări, pe care le conţinea un formular, aveau legături foarte, vagi cu medicina. Ele se refereau mai mult la familiile bolnavilor, la cei care veneau să­i viziteze, la diferite alte aspecte ce prezentau interes pentru Gestapo.

Doctorului Hermann Pfannmüller, unul din experţii care a analizat aceste fişe, i s­a arătat la proces că între 12 noiembrie – 1 decembrie 1940 a verificat 2058 asemenea fişe.

Dacă în acest interval ar fi consacrat 10 ore pe zi exclusiv acestei îndeletniciri, tot nu s­ar fi putut opri mai mult de cinci minute asupra unui chestionar. Zguduitor de puţin pentru a condamna un om la moarte!

Potrivit constatărilor Tribunalului internaţional de la Nürnberg, aplicarea programului T­4 s­a soldat cu uciderea a 275000 de oameni.

Pentru a camufla acest oribil asasinat, Ministerul de Interne a ordonat ca bolnavii condamnaţi, înainte de a fi transportaţi la un centru de eutanasie, să

fie mutaţi succesiv în două­trei spitale pentru a li se pierde urma. In fiecare centru, comisii de medici anume constituite au primit sarcina să inventeze cauzele deceselor pentru a putea fi informate familiile victimelor cărora li se trimitea urna cu cenuşă a „celui ce s­a stins din viaţă”.

Cu toate măsurile luate, datorită proporţiilor asasinatului şi grabei cu care se desfăşura, s­a produs un şir întreg de imprudenţe care au făcut să iasă

la iveală adevărul. Unii au primit câte două urne cu cenuşă, la intervale diferite, pentru acelaşi mort. Alţii au fost înştiinţaţi despre moartea unora care între timp sosiseră acasă. Spre Ministerul de Interne au început să curgă

plângeri. Semnate şi nesemnate: „O înştiinţare de deces mă informează că fiul meu a murit de apendicită. Dar apendicele îi fusese scos în urmă cu zece ani.”

„Moartea neaşteptată a celor două surori ale mele în răstimp de două zile mi se pare foarte puţin probabilă. Nimeni nu mă poate convinge că este vorba de o coincidenţă.”

În orăşelul Hadamar, de lângă Limburg, pe o colină există un sanatoriu.

De mai multe ori pe săptămână, la Hadamar soseau autobuze încărcate până la refuz. La scurtă vreme după sosirea lor, cetăţenii Hadamarului puteau urmări cum se înalţă un fum negru, gros, înnecăcios din coşurile clădirii ce adăpostea

„sanatoriul”.

Până şi copiii din zonă au început să recunoască autobuzele. Cum se apropia câte unul, strigau: „Uite, iar vine dricul.” Iar când se certau între ei îşi ziceau: „Eşti un prost, ai să ajungi la Hadamar, în cuptor.”

Principalul centru de executare a programului de eutanasie a fost castelul Hartheim, de lângă Linz. În acest castel, cu superbe coloane construite în stilul Renaşterii, s­au experimentat, cu meticulozitate, numeroase modalităţi de exterminare: combinaţii de gaze ştiinţific elaborate, injectări cu diferite otrăvuri, variate tehnici de asasinare. Abominabilele crime se săvârşeau în pivniţele castelului. Prin ferestruici practicate în uşi, medici fascişti, medici blestemaţi, urmăreau cu pupilele dilatate de curiozitate, cu cronometre în mână, zbuciumul victimelor şi notau cu sânge rece, cu precizie nanistă, până la secundă, când a survenit moartea, cât şi cum s­a zvârcolit victima în funcţie de procedeul utilizat pentru asasinarea ei. Se făceau filme care apoi erau derulate cu încetinitorul pentru ca moartea, mai precis producerea ei, să poată fi studiată de experţi cu meticulozitate.

Era nevoie de elaborarea riguroasă a unor metode şi modalităţi care să

permită provocarea sigură a morţii, în proporţie de masă şi cât mai repede. Nu era timp de pierdut.

Noi – urgenta pregătirile Hitler – trebuie să dezvoltăm tehnica depopulării.”

În timp ce la castelul de la Hartheim, medici fascişti, medici blestemaţi, căutau şi experimentau pe viu căi de exterminare în masă, la Berlin, la Wannsee (o suburbie a Berlinului), s­a încheiat un protocol care prevedea lichidarea a 11000000 de evrei. Urmau, într­o primă etapă, 20000000 de slavi.

Peste câţiva ani, în lagărele de concentrare nu mai erau reci de mii, ci milioane de unnutze Essei, de guri de prisos de „consumatori inutili” de „vieţi fără valoare”, de „învelişuri umane goale”. Încercările timide de la castelul Hartheim au luat proporţii de masă. Prin ferestruica practicată în uşa de la una din pivniţele castelului Hartheim, medicii fascişti, medici blestemaţi, urmăreau

cum sunt asfixiaţi cu diferite combinaţii de gaze câţiva oameni. Prin vizeta camerei de gaeare a crematoriului numărul 2 sau 3 de la Birkenau­Auschwitz, Rudolf Hoss, comandantul lagărului, şi Mengele, medicul­şef, au putut prezenta lui Himmler şi celorlalţi oaspeţi de la Berlin, veniţi în inspecţie, cum se zbat în chinurile morţii, provocate de cristalele gazului „Zyklon B”, 2000 de oameni deodată. Apoi, după câteva minute, cum arată o movilă formată din 2000 de „învelişuri umane goale”, lipsite de viaţă, încleştate unele în altele.

Unsicherheit

Principalul aliat al SS­iştilor în stăpânirea milioanelor de deţinuţi din lagărele de concentrare a fost die Unsicherheit, starea de nesiguranţă.

Dacă deportaţii din toate ţările Europei ar fi avut certitudinea că

locomotivele ce goneau In beznă nu se vor opri decât la Biikenau, la mai puţin de un kilometru de cuptoarele crematoriilor, pereţii multor vagoane ar fi fost sparte, trenuri întregi ar fi fost deraiate, încercările de evadare s­ar fl ţinut lanţ, noapte de noapte.

Dacă nesfârşitele coloane de pe rampa de triere de la Birkenau ar fi ştiut că înaintează direct spre camerele de gazare, SS­iştii nu le­ar fi putut urni din loc chiar dacă ar fl dispus de munţi de cravaşe şi de toţi câinii­lup din lume.

Folosirea mitralierelor ar fi însemnat panică, revoltă, iar transporturile soseau unul după altul, uneori câte trei într­o noapte.

Dacă toţi Häftling­ii din miile de lagăre de exterminare ar fi fost siguri că

nu există altă cale de ieşire decât pe coşul crematoriilor, n­ar fi aşteptat clipa fatală fără să­şi răzbune morţii, nu şi­ar fi urmat calvarul fără să­şi înfrunte călăii.

SS­iştii ştiau acest lucru şi cu un cinism pervers, cu o perseverenţă

diabolică au căutat şi au reuşit să creeze, să menţină în lagărele de exterminare o permanentă şi chinuitoare stare de Unsicherheit, de nesiguranţă.