📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Trenul s­a oprit. Vreo două sule de persoane se reped, deschid uşile şi­i scot pe oameni cu lovituri de bice din vagoane. Folosesc nişte bice de piele.

Printr­un difuzor mare se dau noilor sosiţi dispoziţii: să se dezbrace până la piele, să­şi scoată protezele, ochelarii etc. Să­şi lege cu grijă pantofii unul de altul, de şireturi. Căci altminteri nimeni n­ar mai fi putut împerechea cum se cuvine pantofii din mormanul acela imens de vreo 25 de metri înălţime. Frizerul lagărului reteza din două­trei mişcări părul fetelor şi al femeilor, făcându­1 să

dispară în saci de pânză.

Apoi întregul convoi de deţinuţi se pune In mişcare. In frunte, o ttaără

foarte frumoasă. Aşa încolonaţi străbat întreaga alee, toţi goi, bărbaţi, femei, copii, fără proteze, mamele strângându­şi copiii la piept, copii mici, şi ei goipuşcă.

Majoritatea ştiu ce­i aşteaptă, mirosul dimprejur spune totul. Deţinuţii ezită, dar intră totuşi în camera morţii, împinşi de cei din urmă sau mânaţi cu biciul de SS­işti. Cei mai mulţi dintre ei nu rostesc nici un cuvânt. O evreică de vreo 40 de ani, cu ochii aruncând scântei, blesteamă i sângele care va curge aici să se reverse asupra ucigaşilor. Cinci sau şase plesnituri de bici peste faţă, date de căpitanul Wirth personal, o fac să dispară şi ea în camera de gazare.

Mulţi se roagă.

Camerele se umplu. Să fie complet pline – aşa ordonase căpitanul Wirth.

Oamenii aproape se calcă în picioare. Şapte­opt sute de persoane în 25 de metri pătraţi, în 45 de metri cubi! SS­iştii îi înghesuie laolaltă, cât mai mulţi cu putinţă.

Uşile se închid. Cronometrul meu a înregistrat totul, 50 de minute, 70 de secunde – motorul Diesel nu porneşte. Oamenii aşteaptă în camerele de gazare zadarnic, li aud plângând, hohotind. Căpitanul Wirth îl plesneşte pe ucrainean, ajutorul Unterscharfufirer­ului Heckenholt la Diesel, de douăsprezecetreisprezece ori cu biciul peste faţă. După vreo 49 de minutecronometrul a înregistrat totul cu exactitate – motorul porneşte în sfârşit. Până în această clipă, oamenii au trăit în acele patru camere de patru ori 750 de oameni în de patru ori 45 de metri cubi! Din nou trec 25 de minute.

Într­adevăr, acum mulţi dintre ei sunt morţi. Se poate vedea prin vizetă, prin care pentru o clipă lumina electrică pătrunde în camere.

După alte 28 de minute nu mai trăiesc decât câţiva. În sfârşit, după din nou 32 de minute, toţi sunt morţi.

Din partea opusă, oamenii din detaşamentele de muncă – ei înşişi evrei –

deschid uşile. Morţii – coloane de bazalt, încremenite, drepte.

— Sunt strâns lipiţi unul de altul. Nici n­ar fi fost, de altfel, loc să te prăbuşeşti sau măcar să te apleci în faţă. Recunoşti familiile chiar şi dincolo de moarte.

Au murit ţinându­se strâns de mâini, cu greu îi poţi smulge unul de lângă altul spre a elibera camerele pentru şarja următoare. Cadavrele, leoarcă

de sudoare şi de urină, pline de noroi, cu sânge menstrual şiroind pe pulpe, sunt aruncate afară. Zboară, uşoare ca fulgul, prin aer. N­avem timp. Bicele de

vânătoare şfichiuie spinările oamenilor din detaşamentele de muncă. Vreo douăzeci de dentişti smulg, cu cleşti şi ciocane.

Dinţii de aur şi coroanele din maxilare. Câţiva muncitori controlează

organele genitale şi anusul, să vadă dacă evreii n­au ascuns cumva aur, briliante sau alte obiecte de valoare.

Wirth mă cheamă lângă el: „Ia priviţi puţin cutia asta de conserve, plină

cu dinţi de aur. Asta e numai de ieri şi alaltăieri! Nici nu vă puteţi imagina cât aur şi câte briliante găsim în fiecare zi I”

VERGASUNG (2)

După ce câteva sute de mii de Hăitling­i au fost exterminaţi durch Vergasung, prin gazare, utilizându­se cele mai primitive instalaţii posibile, în 1943, la Birkenau­Auschwitz s­au construit 8 camere de gazare 1 moderne, în care puteau fi asfixiaţi 8000 de deţinuţi într­o singură repriză şi în care, în'mai puţin de 2 ani, au fost exterminaţi aproximativ patru milioane de oameni.

Exact la 35 de ani de la începerea funcţionării în plin a celor 8 camere de gazare moderne de la Birkenau­Auschwitz, un fost (şi nu numai fost) nazist francez, Louis Darquier de Pellepoix – pe atunci comisar pentru problemele evreieşti al regimului colaboraţionist de la Vichy, fugit apoi din Franţa şi oblăduit de Franco, în timp ce era condamnat ta moarte în contumacie – a declarat cu seninătate, într­un interviu publicat de revista L'Express, că tot ce s­a spus şi se spune, tot ce s­a scris şi se scrie despre exterminările durch Vergasung, prin gazare, este o „simplă propagandă”. Camerele de gazare, a declarat domnul Pellepoix fără să clipească, sunt o născocire evreiască, „aşa le place lor să facă pe grozavii.”

Da, chiar aşa s­a exprimat domnul Pellepoix, făcându­se că nu­şi aminteşte de cei peste 75000 de evrei francezi – bărbaţi, femei, copii – pe care ia expediat personal spre camerele de gazare ale lagărelor de concentrare naziste.

Îmi permit să­i ofer domnului Pellepoix câteva extrase din documentele naziste autentice, în care ştiu că are încredere şi care nu pot fi suspectate de

„propagandă evreiască”.

' Crematoriile numerele 1 şi 2 aveau câte o cameră cu o capacitfttf de 2000 de persoane fiecare Crematoriile numerele 3 şi 4. Cite 3 cameri de qazare cu o capacitate de 600­700 fiecare

C­do 110 coala 21 încep cu o mărturie privind faza iniţială a gazărilor când ea se făcea încă „primitiv”, în dube, folosind gazele de eşapament ale motoarelor. Dau cuvântul unui general din SS în care bănuiesc că neonaziştii au toată încrederea.

SS Gruppenfuhrer Otto Ohlendorf: „In primăvara anului 1942, şeful SPului şi al SD­ului din Berlin ne­a trimis nişte camioane închise, construite special pentru gazare. Camioanele ne fuseseră puse la dispoziţie de Amt II al RSHA.

De camioanele afectate grupului meu de luptă răspundea uh anume Becker. Primisem ordin să folosim acele camioane închise pentru lichidarea

femeilor şi copiilor. De câte ori o unitate aduna un număr suficient de mare de victime, i se trimitea un asemenea camion pentru lichidarea lor Camioanele se aflau parcate în apropierea lagărelor de tranzit, în care erau aduse victimele.

Acestora li se spunea că vor fi duse spre o altă destinaţie şi că de aceea ar fi necesar transportul cu camioanele. Odată urcate, uşile părţii din spate a camionului se închideau şi, la pornirea motorului, gazele se scurgeau în interior. Victimele decedau în 10­15 minute.

Camioanele se îndreptau apoi spre gropile comune, cadavrele erau aruncate din camioane şi îngropate”.

Ulterior s­a trecut; după cum se ştie, la construirea unor camere de gazare „moderne”. Nivelul cel mai ridicat s­a atins la Birkenau, dar sistemul a fost practicat, fără îndoială, şi în alte lagăre, la Sachsenhausen, Ravcnsbruck, Mauthausen, Treblinka, Belzek etc.

SS­Standardluhrer­nl Anton Kaindl, comandantul lagărului de concentrare Sachsenhausen „Am considerat instalarea camerelor de gazare ca utilă. In total, sub conducerea mea au fost exterminaţi 42000 de oameni.”

Medicul şef al trupelor SS din Weimar raporta la 25 mai 1944 Berlinului;

„. Referitor la scrisoarea menţionată mai sus, vă aduc la cunoştinţă că în lagărul de concentrare Buchenwald sunt în funcţiune 10 instalaţii de gazare cu acid cianhidric în circuit închis, cu o capacitate de câte 10 m3 fiecare”.

Schwartzhuber, fostul comandant adjunct la Ravcnsbruck, a declarat la procesul de laHamburg: „La sfârşitul lut februarie, d­rul Trommer şi eu personal am fost chemaţi în faţa comandantului lagărului, Suhren. Suhren nea spus că a primit de la Reichsfiihrer­u] Himmler un ordin în virtutea căruia toate femeile bolnave sau incapabile să meargă trebuiau omor­îte. Înainte de a ne spune aceasta, np­a întrebat câte bolnave erau în lagăr.