📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Eine andere Verbesserung, o altă perfecţionare, în comparaţie cu Treblinka a fost înfăptuită prin construirea camerelor de gazare care puteau cuprinde deodată 2000 de oameni, pe când cele 10 camere de gazare de la Treblinka nu puteau cuprinde decât 200 de oameni”.

Acum, un transport întreg intra dintr­o dată la moarte.

Gazul toxic necesar era livrat de cea mai mare uzină chimică din Germania, ambalat în cutii elegante, purtând o etichetă simplă t Giltgas.

Moartea survenea în mai puţin de 10 minute. De regulă, în 5 minute. Deci, în medie, şapte oameni într­o secundă.

Nu era însă rezolvată problema arderii cadavrelor. De îngroparea a milioane de oameni nu putea fi vorba. De unde atâta spaţiu în jurul unui singur lagăr?! Îl citez din nou pe Rudolf Hoss „Iniţial, cadavrele erau arse în gropi. Într­o groapă, 100 de cadavre. Intre ele, lemne. Peste ele, cârpe îmbibate cu parafină. Grăsimea ce se strângea pe fundul gropii era pusă pe foc, pe timp de ploaie, pentru a întreţine focul.

Oasele erau puse pe o pardoseală de ciment şi sfărâmate cu ciocane grele de lemn. Făina şi cenuşa erau transportate cu camioanele şi aruncate în râul Weichsel.” Aceasta, cum precizează Hoss, iniţial. Ulterior, lângă fiecare cameră

de gazare s­a înălţat câte un impunător crematoriu.

216000 de oamen 1710000 de oamen, 1620000 de oameni 765000 de oameni 810000 de oamerr

Capacitatea totală de ardere a celor 5 crematorii pe timpul cât au funcţionat. 5121000 de oameni

5249000 de oameni

41990000 de oameni

31890000 de oameni

21745000 de oameni

11845000 de oameni

La Birkenau­Auschwitz s­a pus astfel la punct, cu „metode ştiinţifice”, cu adevărată „artă de a ucide”, un sistem verbessert perfecţionat, de „producere de cadavre” şi de ardere a lor demn de epoca producţiei pe bandă. Mărturie stă

tabelul sinteză din pagina precedentă, reprodus după originalul aflat la muzeul de la Auschwitz.

În nici o limbă nu există cuvinte pentru a comenta acest tabel. Nu poţi decât să­1 citeşti şi să te cutremuri. Iar când ştii că în cifra scrisă în dreptul crematoriului numărul 2 sau 3 sunt incluşi şi părinţii tăi, şi fraţii, şi verii, şi prima dragoste, şi prietenii din copilărie, te întrebi şi te miri cum de inima ta continuă să mai bată?

VERGASUNG (1)

În acţiunea de exterminare a celor internaţi în lagărele de concentrare, SS­iştii au folosit toate metodele de ucidere imaginabile şi inimaginabile.

Metoda preferată şi precumpănitoare a fost Vergasung, gazarea.

A început timid, în celule în care nu încăpeau decât 3­4 oameni; s­a continuat în dube special amenajate pentru asfixierea a 40­50 de Häftling­i într­o repriză, prin captarea gazelor de la eşapament. Prin 1941, s­a ajuns la practicarea gazării în camere cu o capacitate de 200 de oameni. Toate acestea au fost socotite simple tatonări, după care s­a trecut la organizarea exterminării în masă durch Vergasung, prin gazare.

Instalaţiile de gazare moderne, construite la Birkenau, erau incluse în impunătoarele clădiri ale crematoriilor. Ele se compuneau din două uriaşe încăperi de câte 225 metri pătraţi. Una servea drept vestiar şi era cât se poate de primitoare, în jurul celor patru stâlpi de beton ce susţineau tavanul, ca şi de­a lungul pereţilor, erau aşezate bănci. Deasupra lor – cuiere numerotate.

Din loc în loc atârnau tăbliţe cu inscripţia, în patru limbi, „Păstraţi ordine şi curăţenie”, „Păstraţi linişte!”

Când se apropia de clădirea crematoriului, coloana mamelor cu copii, a bătrânilor şi bolnavilor, ce venea direct de pe peron, începea să se neliniştească. O anumită presimţire făcea ca oamenii să tresară. Copiii izbucneau în plâns. Lntrând în vestiar, oamenii se calmau. Interiorul civilizat îi făcou să creadă cuvintele SS­iştilor care explicau, politicos, că, după un drum atât de obositor, o baie caldă va fi reconfortantă.

Pe măsură ce se dexbrăcau şi cei în pielea goală erau dirijaţi în cea de­a doua încăpere, SS­iştii şi Kapo deveneau mai nerăbdători, duri chiar. Femeile mai pudice, care ezitau să se dezbrace în faţa bărbaţilor, erau apostrofate şi îmbrâncite să se grăbească. Neînţelegând cauza schimbării tonului şi atitudinii, oamenii cădeau iar pradă presimţirii iniţiale, deşi noua încăpere semăna, realmente, cu” o> baie uriaşă, tar tavanul era plin cu duşuri.

Uşile grele ale camerei de gazare se închideau cu un zgomot asurzitor.

Două mii de oameni în pielea goală, înghesuiţi pe 225 metri pătraţi, încremeneau de spaimă. Priveau în sus, cu disperare, la orificiile din tavan.

Aşteptau stropii de apă ca pe o mană cerească. Secundele păreau veşnicii şi, deodată, în mijlocul încăperii, pe cele patru tuburi de tablă perforată de jur împrejur începeau să lunece cristalele gazului ucigător Zyklon B. Oamenii nu bănuiau nimic şi, deşi îşi dădeau seama că prin tuburi nu curge apă {zgomotul semăna cu rostogoliri de grăunţe), răsuflau uşuraţi că se întâmpla totuşi ceva.

Cristalele, în contact cu atmosfera, degajau un gaz ucigător, viciind aerul de jos în sus.

Primii care simţeau că se sufocă erau cei mici. Mamele, în primele clipe, nu înţelegeau de ce plâng copiii, de ce ţipă după aer. Se aplecau grăbite şi­i ridicau în braţe. Înnebunite de spaimă, se uitau la ei neputincioase cum învineţesc. Începând să simtă şi ele gazul înăbuşitor, încercau să­şi ridice pruncii deasupra capetelor unde mai era aer, mai era viaţă.

Băieţaşii şi fetiţele se agăţau de trupurile mamelor, le zgâriau cu unghiile în spasmele ce­i cuprindeau şi ţipau să­i ridice şi pe ei în braţe. Urlau şi cei mari, bătrânii ş: bolnavii r se călcau unii pe alţii încercând fiecare să se ridice deasupra celuilalt, cât mai sus, în speranţa unei guri de aer.

Acest vacarm, această zbatere durau doar câteva minute. Apoi, uşa camerei se deschidea. În faţa SS­iştilor se afla un morman de cadavre. Toate în picioare. Nu era loc unde să se prăbuşească. Doar câţiva zeci de copii zăceau întinşi pe ciment, sub mormanul de cadavre încleştate unele în altele.

Se diferenţiau doar capetele. Limbile tuturor atârnau nefiresc de lungi f pe ele se scurgeau şiroaie de bale amestecate cu şuviţe subţiri de sânge, Die Vergasung, gazarea4 era terminată. Începea o munci „plicticoasă şi anevoioasă”, după cum apreciau SS­iştii ce supravegheau pe Hăitling­ii din Sonderkommando. Sonder­iştii, încălţaţi cu cizme de cauciuc înalte, înconjurau mormanul de cadavre şi­1 inundau cu jeturi puternice de apă, pentru a spăla cadavrele de fecalele ce se evacuează în mod normal în cazul morţii prin sufocaţie, adică prin gaze asfixiante. Urmau descleştarea trupurilor, smulgerea dinţilor de aur, a inelelor şi cerceilor şi căratul cadavrelor în sala cuptoarelor.

Arderea lor era sarcina unui alt detaşament.

În timp ce ventilatoare uriaşe aeriseau încăperile, alungind orice impuritate, de crematoriu se apropia o nouă coloană sortită exterminării durch Vergasung, prin gazare – perfecta şi principala metodă de exterminare la BirkenauAuschwitz.

Descrierea exactă a desfăşurării unei Vergasung, gazări, aste îngreunată

de faptul că nu există nici un supravieţuitor al camerelor de gazare. Nimeni n­a ieşit viu din ele. Suntem siliţi să apelăm Ia mărturiile acelor SS­işti care, datorită funcţiilor lor, au putut urmări „pe viu” o gazare, privind prin vizetele anume practicate în uşile ori pereţii acestor camere.

Reproducem din raportul SS­GruppenMhrer­ului Globocnik, raport prezentat la procesul de la Nürnberg: „. A doua zi am plecat la Belzek. In arşiţa acelei zile de august, mirosul pestilenţial răspândit în întreaga regiune era sufocant şi roiuri de muşte invadaseră zona.

Apoi, în dimineaţa următoare, am văzut sosind primul tren de la Lvov. 45

de vagoane cu 6700 de oameni, din care 1450 deja morţi. Prin crăpăturile zăbrelite ale pereţilor vagoanelor se zăreau chipuri de copii, înspăimântător de palide şi de îngrozite le citeam în ochi spaima de moarte. In spatele lor, bărbaţi, femei.