Deşi totul în jur demonstra că ne aflăm în imperiul morţii, că nu suntem decât nişte cadavre vii, exista mereu câte ceva care ne strecura îndoiala în suflet i poate că totuşi nui adevărat ce se spune, ce se aude, ce se crede.
Milioanele de deportaţi, îndreptânduse spre lagărele de exterminare, sau amăgit, până în ultima clipă, cu versiunea oficială că sunt duşi în lagăre de muncă.
La Birkenau, în lagărul E nu se muncea. De dimineaţă până seara priveam fumul şi flăcările ce izbucneau pe coşurile crematoriilor. Dacă unul exclama „în curând ne va veni şi nouă rândul”, se găseau imediat alţi zece care să1 combată.
„Dacă au hotărât să ne extermine, ce rost ar avea să ne mai hrănească?”
Şi întradevăr, la Birkenau, mâncarea, aşa cum era, puţină, mizerabilă, se distribuia cu precizie matematică. Dacă o baracă era sortită exterminării la ora 19 şi 30, iar mân< arf*a se împărţea la ora 19, distribuirea începea în tot lagărul la ora stabilită. După o jumătate de oră, în baraca condamn ită se ordona încolonarea. Câteva sute de Häftlingi continuau să înfulece cu lăcomie,
din mers, puţina şi mizerabila mâncare, iar ceilalţi, până la o mie, se întrebau îngroziţi:
— Ce se va întâmpla cu porţia noastră?
— Cum se va stabili cine a mâncat şi cine nu, că doar nu există nici o evidenţă nominală?
Peste câteva minute, în timp ce duba crematoriului frâna ta faţa barăcii, întrebările încremeneau pe buzele înnegrite brusc de spaima morţii.
Despre cei care erau selecţionaţi la Birkenau şi trimişi în alte lagăre de concentrare se spunea că sunt duşi întro pădure din apropiere şi exterminaţi.
Dacă ar fi existat o asemenea certitudine, nimeni nu sar fi prezenat pentru transporturile ce se alcătuiau ar fi preferat „să intre în sârmă” era o moarte mai rapidă şi mai uşoară. Dar SSiştii selecţionau Hăitiingii pe meserii şi îi verificau prin sondaj; cel care da un răspuns greşit era călcat în picioare în faţa tuturor. „Ce rost ar avea aceste examinări dacă nu iar duce să lucreze în meseriile lor?”, se întrebau unii, şi chinuitoarea Unsicherheit, nesiguranţă, privind soarta noastră se amplifica.
Tata sa prezentat întruri transport alcătuit dintrun grup al celor mai selecte profesiuni. Întreg lotul a ajuns la Mauthausen şi a fost exterminat în carierele de piatră de la Gusen II.
În fâevierul din lagărul F de la Birkenau, doctorul Thilo, adjunct al căpitanului SS dr. Mengele, făcea experienţe pe oameni vii. Le spunea că vrea să le dea nişte medicamente pentru a le fortifica organismul. In realitate verifica efectul unor anestezice. Se experimentau şi diverse intervenţii chirurgicale din cele mai riscante. Totul se făcea însă cu grijă. Pacientul era tratat până la închiderea plăgilor. După ce se completau până în amănunt fişele de observaţie, Hăltlingul era felicitat pentru însănătoşire personal de doctorul Thilo, i se dădea raţia de mâncare pe o zi şi, însoţit de un SSist, era trimis în lagărul, în baraca din care plecase.
Pe drum, Häftlingul se gândea la argumentele cu care săşi convingă
camarazii că dracul nui chiar aşa de negru pe cât pare. Efort zadarnic.
Camarazii nu şii mai revedea.
Peste câteva sute de paşi intra întro încăpere a crematoriului. Peste un minut, zăcea împuşcat în ceafă, în faţa unui cuptor.
Verbesserung
Fascismul nazist nu sa mulţumit să facă din crimă o profesie. Ambiţia lui a fost so perfecţioneze până la artă. Până la ştiinţă. Şia precizat scopul cu un cinism provocator i să fie exterminaţi cât mai mulţi, întrun timp cât mai scurt, cu mijloace cât mai economicoase şi, dacă e posibil, fără urme.
Sa stabilit şi locul experimentării i lagărele de concentrare.
Iniţial, progresele au fost infime. Injecţii cu otravă în loc de împuşcare. O
injecţie e mult mai ieftină decât un glonte.
Un alt pas infim. Injecţiile cu fenol, făcute la început intravenos, au început să fie făcute în jurul inimii > moartea survenea mult mai sigur şi mai rapid.
Cu injecţii se puteau ucide zeci, sute, mii, chiar zeci de mii de oameni.
Dar nu sute de mii şi, în nici un caz, milioane.
Trebuia găsită o altă pistă de Verbesserung, de perfecţionare. Nu era timp de pierdut. In primă urgenţă trebuiau exterminaţi 11000000 de evrei. Urma, conform planului, un prim lot de 20 de milioane de slavi.
Şi noua pistă sa găsit. Asfixierea cu gaze toxice. Pe scurt; gazarea.
La început se făcea primitiv, rudimentar. Victimele erau înghesuite în nişte dube în care apoi se introduceau gaze de la eşapament. Metoda avea fel de fel de inconveniente. Şoferii, cit erau ei de SSişti, auzind cum se zbat victimele în spatele lor, nu reuşeau să apese în mod constant pe accelerator. Şi asupra psihicului echipelor de SSişti, care aşteptau să arunce victimele în gropi comune, ţipetele şi zvârcolirile celor asfixiaţi aveau efecte nedorite.
Semnificativ în acest sens este raportul înaintat de SS Unfersfurmfuhrerul Becker superiorilor săi la 16 mai 19421 „. Am dat dispoziţii ca în timpul otrăvirii cu gaze, personatal de deservire să fie ţinut cât mai departe de maşină, pentru ca gazele ce răzbat să nu dăuneze sănătăţii lor. Cu acest prilej aş vrea să atrag atenţia asupra următorului lucru: unele unităţi îşi pun oamenii să
descarce maşinile după otrăvirea cu gaze.
Eu am atras atenţia comandanţilor respectivelor Sonderkommando asupra gravelor prejudicii morale şi fizice pe care această muncă ie poate aduce oamenilor mai târziu, dacă nu chiar acum. Oamenii mi sau plâns că de fiecare dată după descărcarea maşinilor aveau dureri de cap. Totuşi nu sa renunţat la această rânduială, întrucât există teama că dacă la această treabă ar fi puşi deţinuţii, ei ar putea profita de un moment prielnic pentru a fugi. Pentru a feri oamenii de aceste consecinţe dăunătoare, aş ruga să se dea indicaţiile corespunzătoare.
Otrăvirea cu gaze nu se face întotdeauna în modul cuvenit. Pentru a termina cât mai repede operaţia, şoferii apasă pe accelerator până la refuz: din această cauză, persoanele executate mor înăbuşite, în loc să adoarmă, aşa cum prevăd instrucţiunile. Indicaţiile date de mine au avut drept rezultat că, printro corectă fixare a pedalei, moartea survine mai repede, iar deţinuţii adorm liniştit. Nu sau mai observat feţe schimonosite şi excremente, aşa cum se observa înainte.”
La Treblinka sa trecut la modernizare. Sau construit camere de gazare prevăzute cu ţevi pentru captarea gazelor de evacuare provenite de la motoare de maşini de transport ori de tancuri vechi.
Când, în vara lui 1942, Rudolf Hoss, comandantul lagărului Birkenau
Auschwitz, a fost trimis să studieze la Treblinka modul de exterminare prin gazare, a rămas profund dezamăgit de primitivismul metodei ce i sa prezentat.
După cum el însuşi a mărturisit, înainte de a fi spânzurat, camerele erau mici, motoarele se defectau frecvent – planul nu se îndeplinea; ritmul era lent. În 6
luni abia 80000 de persoane 1 întors acasă, la BirkenauAuschwitz, sa pus pe treabă.
Ajutat de specialişti – doctori, chimişti, constructori, toţi ucigaşii de profesie – a construit camere de gazare de înaltă capacitate. „El (comandantul de la Treblinka – n.n.) – a declarat Hoss – folosea în camerele de gazare gaz monoxid, dar mie nu mi sau părut destul de eficiente metodele sale. Aşa că
atunci când am construit edificiul de exterminare de ia Auschwitz, am recurs la Zyklon B., un acid cianhidric cristalizat, pe care îl introduceam în camera morţii printrun mic orificiu. În funcţie de condiţiile climaterice, oamenii mureau în 3 până la 15 minute. Ştiam că sunt morţi de îndată ce nu mai auzeam ţipete. De regulă lăsam să mai treacă vreo jumătate de oră până să
deschidem uşile şi să îndepărtăm cadavrele. Leşurile odată scoase afară, detaşamentele noastre speciale le luau inelele de pe degete şi aurul dentar din gură.