cântecelul. Atunci a pus-o pe masa de scris şi a rămas cu ochii la ea, de parcă nu dansul îl interesa, ci mecanismul.
Niciodată nu anunţau pe nimeni. În fiecare zi veneau musafiri: călători cunoscuţi, care-şi lăsau caii în grajd şi intrau încrezători, cu familiaritatea celui care aşteaptă să găsească oricând un loc gol la masa noastră. I-am spus Adelaidei:
— Poate că are un comision sau ceva.
Iar ea a zis:
Colectia Bibliotecarul
— Oricum, se poartă ciudat. Cât s-a uitat cum se destindea arcul micuţei balerine, eu stăteam în faţa mesei de scris şi nu ştiam ce să-i spun, pentru că eram sigură că n-avea să-mi răspundă atâta vreme cât mai răsuna cântecelul. Apoi, când micuţa balerină a făcut saltul cel mic pe care îi face când se opreşte arcul, el a continuat s-o privească plin de curiozitate, aplecat peste masa de scris, dar fără să
stea jos. Atunci s-a uitat la mine şi mi-am dat seama că ştia că eu eram în birou, dar nu-mi dăduse atenţie, pentru că voia să ştie cât dura dansul micuţei balerine. Dar, când m-a privit, nu i-am mai spus bună seara, ci i-am zâmbit, fiindcă am văzut că are ochi enormi, cu irisul galben, care privesc tot trupul deodată. Când i-am zâmbit, a rămas serios, dar şi-a înclinat capul foarte politicos şi a zis:
„Colonelul? Pe colonel îl caut”. Are glasul atât de profund, că ar putea vorbi cu gura închisă. Parcă-i ventriloc.
Ea îi dădea supă Isabelei. Eu mi-am continuat masa de prânz, fiindcă credeam că era vorba doar despre un comision; fiindcă nu ştiam că în acea după-amiază începeau lucrurile care se termină azi.
Adelaida a continuat să-i dea supă Isabelei şi a zis:
— La început se foia prin birou.
Atunci am înţeles că străinul o impresionase în chip cu totul deosebit şi că avea mare interes să mă ocup de el. Totuşi, mi-am continuat masa de prânz, în vreme ce ea îi dădea supă Isabelei şi vorbea. A zis:
— După aceea, când a zis că voia să-l vadă pe colonel, i-am spus:
„Fiţi amabil şi poftiţi în sufragerie”. Iar el s-a dus imediat, cu micuţa balerină în mână. Atunci a ridicat capul şi s-a întins, ţeapăn şi drept ca un soldat, mi se pare, fiindcă are ghete înalte şi o haină obişnuită, cu cămaşa închisă până în gât. Nu ştiam ce să-i spun când nu mi-a răspuns nimic şi a stat liniştit, cu jucăria în mână, de parcă aştepta să ies din birou ca să-i întoarcă iar arcul. Mi s-a părut deodată că
Colectia Bibliotecarul
semăna cu cineva, când mi-am dat seama că-i militar.
Eu i-am spus:
— Deci, crezi că-i ceva grav.
M-am uitat la ea peste sfeşnic. Ea nu se uita la mine. Îi dădea supă Isabelei. A zis:
— Păi, când am intrat, se foia prin birou, aşa că nu i-am putut vedea faţa. Dar pe urmă, când s-a oprit în fund, avea capul atât de ridicat şi ochii atât de ficşi, că mi s-a părut că-i militar şi i-am spus:
„Vreţi să-l vedeţi pe colonel între patru ochi, nu-i aşa? a Iar el a încuviinţat, dând din cap. Atunci am venit să-ţi spun că seamănă cu cineva, ori, mai bine zis, că e chiar persoana cu care seamănă, deşi nu-mi explic cum a venit.
Eu mi-am continuat prânzul, dar mă uitam la ea pe deasupra sfeşnicelor. Ea s-a oprit şi nu i-a mai dat supă Isabelei. A zis:
— Sunt sigură că nu-i vorba de un comision. Sunt sigură că nu seamănă, ci că-i chiar cel cu care seamănă. Sunt sigură, mai bine zis, că-i militar. Are mustăţi negre şi ascuţite, şi faţa ca de aramă. Are ghete înalte şi sunt sigură că nu seamănă, ci e chiar cel cu care seamănă.
Vorbea pe un ton egal, monoton, insistent. Era cald şi poate de aceea am început să mă enervez. I-am spus:
— A, şi cu cine seamănă?
Şi ea a zis:
— Când se foia prin birou, nu i-am văzut faţa, doar pe urmă.
Iar eu, enervat de monotonia vorbelor ei insistente:
— Bine, bine, mă duc după ce mănânc.
Şi ea, dându-i iar supă Isabelei:
— La început, nu i-am putut vedea faţa, că se tot foia prin birou.
Dar pe urmă, când i-am spus „fiţi amabil şi poftiţi”, stătea rezemat de perete, liniştit, cu micuţa balerină în mână. Chiar atunci mi-am
Colectia Bibliotecarul
amintit cu cine seamănă şi am venit să-ţi spun. Are ochi enormi şi indiscreţi, iar când m-am întors să ies, am simţit că privirile i se fixaseră drept pe picioarele mele.
A tăcut brusc. În sufragerie a continuat să vibreze clinchetul metalic al lingurii. Mi-am terminat prânzul şi am pus şervetul sub farfurie.
Atunci s-a auzit din birou cântecelul festiv al jucăriei cu arc.
Colectia Bibliotecarul
4
În bucătăria casei există un scaun vechi din lemn cioplit, fără
stinghii, pe al cărui fund spart bunicul îşi pune pantofii la uscat, lângă vatră.