Dacă timpul din interior ar avea acelaşi ritm cu cel de afară, acum am fi în plin soare, cu coşciugul în mijlocul drumului. Afară ar fi mai târziu: ar fi noapte. Ar fi o plicticoasă noapte de septembrie, cu lună şi femei stând prin câte un patio la taclale sub lumina verde, iar noi, în stradă, trei renegaţi, în soarele deplin al acestui septembrie însetat. Nimeni n-ar împiedica ceremonia. M-am aşteptat ca primarul să fie inflexibil în hotărârea de a i se opune şi să ne putem întoarce acasă; copilul, la şcoală şi tata, la papucii lui, la lavoarul aflat la capul său, din care şiroieşte apa proaspătă, iar cana cu limonadă îngheţată în stânga. Dar acum e altfel. Tata a fost iar destul de convingător ca să-şi impună punctul de vedere, în pofida a ceea ce eu am crezut la început că era hotărârea irevocabilă a primarului. Afară satul fierbe, trup şi suflet dedicat bârfei lungi, uniforme şi neîndurătoare, precum şi străzii curate şi pure, de când ultimul vânt a şters urma ultimului bou. Şi-i un sat fără stăpân, cu case închise, în ale căror odăi nu se aude decât clocotul surd al vorbelor spuse cu rea intenţie. Iar în încăpere copilul stă aşezat, ţeapăn, privindu-şi pantofii; e cu un ochi la lampă, altul la jurnale şi altul la pantofi şi, în fine, cu doi la spânzurat, la limba pe care şi-a
Colectia Bibliotecarul
muşcat-o, la ochii lui sticloşi de câine care acum nu mai invidiază
nimic; de câine fără pofte, mort. Copilul se uită la el, se gândeşte că
spânzuratul stă lungit sub scânduri; face un gest trist şi totul se transformă: iese un taburet în uşa frizeriei şi în spate micul altar cu oglindă, pudre şi apă parfumată. Mâna devine pistruiată şi mare, nu mai e mâna fiului meu, ci una îndemânatică şi mare, care începe, rece şi cu o calculată cumpătare, să ascută cuţitul, trăgând cu urechea la zumzetul metalic al tăişului călit, iar capul gândeşte:
„Azi au să vină mai devreme, pentru că-i miercuri la Macondo”. Şi atunci vin, se întind pe scaunele de la umbră şi se lipesc de răceala balamalelor, fioroşi, saşii, picior peste picior, cu mâinile împletite pe genunchi, muşcând din capătul trabucului; privind, vorbind mereu despre acelaşi lucru, văzând, în faţa lor, fereastra închisă, casa tăcută cu doamna Rebeca înăuntru. Şi ea a uitat ceva: a uitat să
stingă ventilatorul şi trece prin camere, ale căror ferestre au gratii, nervoasă, exaltată, răscolind fleacurile văduviei ei sterpe şi chinuite, ca să fie sigură chiar şi prin pipăit că n-are să moară înainte de ora înmormântării. Deschide şi închide uşile odăilor, aşteptând ca ceasornicul patriarhal să-şi termine siesta şi să-i bucure simţurile, bătând ora trei. Şi toate acestea, în vreme ce copilul îşi încheie gestul, e iar dur, drept, şi nu întârzie nici măcar jumătate din timpul de care are nevoie o femeie ca să mai înţepe o dată cu acul la maşina de cusut şi să-şi ridice capul plin cu bigudiuri. Copilul nu a redevenit încă drept şi gânditor, femeia a tras maşina de cusut până
într-un colţ al coridorului, iar bărbaţii au muşcat de două ori din trabucuri, privind cum se duce şi vine cuţitul pe curea; Agueda, oloaga, mai încearcă o dată să-şi deştepte genunchii morţi; iar doamna Rebeca mai întoarce o dată cheia în broască şi se gândeşte:
„Miercuri la Macondo. Bună zi să-l duci pe dracu’ la groapă”. Dar atunci copilul se mişcă iar şi are loc o nouă transformare în timp.
Colectia Bibliotecarul
Câtă vreme se mişcă ceva, se poate şti că timpul a trecut. Altfel nu.
Înainte de a se mişca ceva, e timpul etern, sudoarea, cămaşa şiroind pe părul de pe piept şi mortul incoruptibil şi îngheţat, în spatele limbii pe care şi-a muşcat-o. De-aia nu trece timpul pentru spânzurat, fiindcă, deşi i se mişcă mâna, copilul nu ştie. Şi, pe când mortul continuă să ignore totul (deoarece copilul continuă să dea din mână), Agueda mai numără o boabă de rozariu; întinsă pe patul pliant, doamna Rebeca rămâne uluită, văzând că ceasul a înţepenit la graniţa minutului iminent, iar Águeda are vreme (deşi pe ceasul doamnei Rebeca secunda n-a trecut) să mai numere o boabă de rozariu şi să se gândească: „Asta aş face, de m-aş putea duce la padre Ángel”. Apoi mâna copilului coboară, iar cuţitul profită de mişcarea pe curea şi unul dintre bărbaţi, care stă în răcoarea din tocul uşii, zice:
— Trebuie să fie vreo trei şi jumătate, aşa-i?
Atunci mâna se opreşte. Din nou ceasornicul mort pe malul minutului următor, din nou cuţitul oprit în spaţiul propriului său tăiş; şi Agueda, care mai aşteaptă încă noua mişcare a mâinii, ca să-şi întindă picioarele şi să dea buzna în sacristie cu braţele deschise, din nou cu genunchii dinamici, şi care zice: „Padre, padre”. Şi padre Angel, prostrat în liniştea copilului, trecându-şi limba peste buze ca să simtă gustul vâscos ca de chiftea al coşmarului, văzând-o pe Agueda, ar zice: „Trebuie să fie un miracol, fără îndoială”; apoi, răsucindu-se iar în somnul siestei, gemând uşor în toropeala asudată şi băloasă: „Oricum, Agueda, asta nu-i o oră potrivită ca să
le citeşti liturghia sufletelor din purgatoriu”. Dar noua mişcare eşuează, tata intră în odaie şi cele două timpuri se reconciliază, cele două jumătăţi se potrivesc, se consolidează, iar ceasul doamnei Rebeca, simţindu-se năuc între cumpătarea copilului şi nerăbdarea văduvei, cască, ofuscat, se cufundă în minunata linişte a clipei şi
Colectia Bibliotecarul
iese apoi, şiroind de timp lichid, de ora exactă şi rectificată, se apleacă în faţă şi zice cu ceremonioasă demnitate:
— E exact două şi patruzeci şi şapte de minute.
Iar tata care, fără să ştie, a spart paralizia momentului, zice:
— E în nori, fato.
Iar eu spun:
— Crezi că s-ar putea întâmpla ceva?
Şi el, asudat şi zâmbitor:
— Cel puţin sunt sigur că în multe case o să se ardă orezul şi-o să
dea laptele în foc.
Acum sicriul e închis, dar eu tot îmi amintesc faţa mortului. Am reţinut-o atât de precis, că, dacă privesc spre perete, văd ochii deschişi, pomeţii cu pielea întinsă şi cenuşie ca pământul reavăn, limba pe care şi-a muşcat-o, într-o parte a gurii. Asta îmi produce o arzătoare senzaţie de nelinişte. Poate că pantalonul are să mă
strângă întotdeauna pe-o parte a piciorului.
Bunicul s-a aşezat lângă mama. Când a venit din camera vecină, a tras scaunul şi s-a aşezat lângă ea, cu bărbia sprijinită în baston şi cu piciorul şchiop întins în faţă. Bunicul aşteaptă. Mama aşteaptă, ca şi el. Bărbaţii care s-au oprit din fumat pe pat şi stau liniştiţi, ordonaţi, fără să se uite la coşciug, aşteaptă şi ei.
Dacă m-ar lega la ochi, m-ar lua de mână, m-ar învârti de douăzeci de ori prin sat şi m-ar aduce iar aici, aş recunoaşte odaia după miros. Niciodată n-am să uit că miroase a resturi, a cufere grămădite unul peste altul, cu toate că n-am văzut decât un cufăr în care aş putea intra împreună cu Abraham, şi tot ar mai rămâne loc pentru Tobías. Eu cunosc camerele după miros.
Anul trecut, Ada mă ţinea pe genunchi. Cu ochii în chişi, o vedeam printre gene. Îmi părea neagră, nu ca o femeie, ci ca un chip care mă privea, se legăna şi behăia ca oaia. Eram gata să adorm,
Colectia Bibliotecarul
când am simţit mirosul.
Nu există în casă miros pe care să nu-l recunosc. Când mă lasă
singur pe coridor, închid ochii, întind braţele şi merg. Mă gândesc:
„Dacă simt miros de rom camforat, înseamnă că-s în odaia bunicului”. Şi trec mai departe, cu ochii închişi şi braţele întinse. Mă
gândesc: „Am trecut pe lângă odaia mamei, pentru că miroase a cărţi de joc noi. Apoi o să miroasă a catran şi a biluţe de naftalină”.
Trec mai departe şi simt mirosul cărţilor de joc noi, chiar când aud vocea mamei, cântând în încăpere. Atunci simt mirosul de catran şi de biluţe de naftalină. Mă gândesc: „Acum va continua să miroasă a biluţe de naftalină”. O iau la stânga mirosului şi simt celălalt miros, de pânză albă şi ferestre închise. Acolo mă opresc. Fac apoi trei paşi, simt un miros nou şi stau liniştit, cu ochii închişi şi cu braţele întinse, şi aud vocea Adei, strigând:
— Măi, copile! Iar mergi cu ochii închişi?!
În noaptea aceea, când să aţipesc, am simţit un miros care nu există în nicio încăpere din casă. Era o aromă puternică şi călduţă, ca şi cum cineva vântura o tufă de iasomie. Am deschis ochii, adulmecând aerul gros şi încărcat. Am spus:
— Simţi? Ada era cu ochii pe mine, dar, când i-am vorbit, i-a închis şi s-a uitat în altă parte. Eu i-am spus iar: Simţi? Parcă ar fi iasomii undeva.