I-am spus iar:
— Că azi după-masă nu-i decât o rândunică.
Şi, în acest timp, vedeam aripa încovoiată trasând cercuri pe cerul de un albastru incredibil. A privit în sus cum trasa cercuri rândunica şi, tot fără să mă privească, a zis:
— Ce ziceai mai înainte de rândunici?
De aceea am întârziat. Când am ajuns, în sat se aprinseseră
luminile. Am intrat gonind în casă, iar pe coridor m-am lovit de nişte femei grase şi oarbe, gemenele de la San Gerónimo, care vin în fiecare marţi să-i cânte bunicului, încă dinainte de a mă naşte eu, după spusele mamei.
Toată noaptea m-am gândit că azi, când plec de la şcoală, o să
merg iar la râu, dar nu cu Gilberto şi cu Tobías. Vreau să merg singur cu Abraham, ca să văd cum îi străluceşte burta când se
Colectia Bibliotecarul
zbenguie şi iese iar din apă ca un peşte de tinichea. Toată noaptea am dorit să fiu iar cu el, singur în bezna tunelului verde, ca să-i ating coapsa în mers. Ori de câte ori fac asta, simt că parcă cineva mă muşcă dulce şi pielea mi se face ca de găină.
Dacă bărbatul care a ieşit să vorbească cu bunicul în odaia cealaltă se întoarce repede, poate putem ajunge acasă înainte de patru. Atunci am să mă duc la râu cu Abraham.
A rămas să locuiască cu noi. S-a instalat într-una dintre încăperile de pe coridor, cea care dă la stradă, pentru că aşa am crezut eu nimerit; fiindcă ştiam că un bărbat cu caracterul lui n-ar putea să se adapteze în micul hotel din sat. A pus un anunţ la poartă (până au văruit, nu cu mulţi ani în urmă, încă mai era acolo, scris cu litere de mână şi în creion, chiar de el), iar în săptămâna care a urmat a trebuit să aducem scaune noi, pentru a satisface exigenţele clientelei tot mai numeroase.
După ce mi-a înmânat scrisoarea colonelului Aureliano Buendia, discuţia din birou s-a prelungit atât de mult, că Adelaida nu s-a mai îndoit că era vorba de un funcţionar militar aflat într-o misiune importantă, şi a pus masa ca de sărbătoare. Am vorbit despre colonelul Aureliano Buendia, despre fiica lui născută la şapte luni şi despre primul lui născut, un zăpăcit. Nu vorbisem prea mult, când mi-am dat seama că omul îl ştia bine pe Administratorul General şi îl stima îndeajuns ca să nu-i înşele încrederea. Când Meme a venit să ne spună că masa era servită, m-am gândit că nevastă-mea improvizase câte ceva pentru noul sosit. Dar bucatele, servite pe o faţă de masă nouă, cu porţelanurile chinezeşti destinate exclusiv cinelor în familie de Crăciun şi Anul Nou, erau foarte departe de o improvizaţie.
Adelaida stătea scrobită şi solemnă într-un capăt al mesei, purta o rochie din catifea, închisă până în gât, cea pe care o îmbrăcase
Colectia Bibliotecarul
înaintea nunţii noastre la diferite vizite de familie din oraş.
Adelaida avea deprinderi mai rafinate ca ale noastre şi o mare experienţă socială care, după ce ne-am căsătorit, şi-a lăsat amprenta pe obiceiurile casei mele. Îşi pusese medalionul bine cunoscut, pe care îl pună în ocazii de mare importanţă, iar ea toată, şi masa, şi mobilele, şi aerul care se respira în sufragerie dădeau o severă
senzaţie de dichiseală şi curăţenie. Când am ajuns în salon, el, care s-a îmbrăcat şi s-a purtat întotdeauna neglijent, s-a simţit probabil ruşinat şi în dezacord cu ambianţa, pentru că şi-a verificat nasturele de la gât, de parcă ar fi purtat cravată, şi în mersul lui indiferent şi sigur s-a simţit o oarecare tulburare. De nimic nu-mi aduc aminte cu atâta precizie ca de clipa în care am dat buzna cu toţii în sufragerie şi m-am simţit îmbrăcat prea de casă pentru masa pregătită de Adelaida.
În toate farfuriile era carne de vacă şi de vânat. Totul identic, pe de altă parte, cu mesele noastre obişnuite din acea vreme; dar prezentarea bucatelor în noile porţelanuri, printre sfeşnicele proaspăt lustruite, era spectaculoasă şi diferită de ocaziile obişnuite.
Deşi ştia că aveam un singur oaspete, nevastă-mea pusese toate cele opt farfurii, iar garafa cu vin în centrul mesei ilustra în chip exagerat grija cu care pregătise omagiul în cinstea bărbatului pe care ea, chiar din prima clipă, îl confundase cu un distins funcţionar militar. Niciodată n-am văzut în casa mea o ambianţă mai lipsită de realism.
Găteala Adelaidei ar fi putut părea ridicolă, dacă mâinile ei (frumoase, în realitate; şi mult prea albe) n-ar fi contracarat cu distincţia lor regală aerul ei mult prea fals şi titirit. Când el şi-a controlat nasturele cămăşii şi a şovăit, eu m-am grăbit să spun:
— A doua mea soţie, doctore.
Un nor a întunecat chipul Adelaidei, făcându-i-l indiferent şi
Colectia Bibliotecarul
sumbru. Ea nu s-a clintit din loc, a rămas cu mâna întinsă, surâzătoare, fără să mai aibă însă aerul ceremonios şi scrobit pe care îl avusese când intraserăm grăbiţi în sufragerie.
Noul sosit a pocnit din ghete, ca militarii, şi-a atins tâmpla cu vârfurile degetelor întinse şi s-a dus apoi lângă ea.
— Da, doamnă, a zis.
Dar n-a pronunţat niciun nume.
Doar când l-am văzut strângând şi scuturând cu neîndemânare mâna Adelaidei, mi-am dat seama ce purtare vulgară şi ordinară
avea. Prezenţa lui neglijentă era ca o pată de supă pe faţa de masă.
Adelaida a turnat vinul. Emoţia ei de la început se transformase într-o nervozitate pasivă, care părea să spună: E bine, totul se va face cum a fost prevăzut, dar îmi datorezi o explicaţie. După ce a turnat vinul şi s-a aşezat la celălalt capăt al mesei, iar Meme se pregătea să
servească mâncarea, el s-a rezemat de spătarul scaunului, şi-a sprijinit mâinile pe faţa de masă şi a zis, surâzând:
— Uite ce-i, doamnă, puneţi la fiert un pic de iarbă şi aduceţi-mi-o ca pe supă.
Meme nu s-a clintit. A dat să râdă, dar n-a ajuns s-o facă, ci s-a întors către Adelaida. Ea a întrebat, surâzând, la rândul ei şi vizibil deconcertată:
— Ce fel de iarbă, doctore?
Iar el, cu vocea lui cumpătată de rumegător:
— Iarbă obişnuită, doamnă; de care mănâncă măgarii.
Colectia Bibliotecarul
5
Există un minut în care ia sfârşit siesta. Chiar şi secreta, ascunsa şi minuscula activitate a insectelor se opreşte în acea clipă precisă; se opreşte cursul naturii; geneza se clatină pe buza haosului, iar femeile se ridică în capul oaselor, cu balele curgând şi florile de pe pernă brodate pe obraz, sufocate de căldură şi de ciudă; şi se gândesc: „Încă-i miercuri la Macondo”. Atunci se ghemuiesc iar într-un colţ, îmbină visul cu realitatea şi cad de acord să ţeasă o bârfă de parcă ar fi un imens cearşaf de in, urzit de toate femeile din sat.