La început, dormea până la şapte. Îl vedeam apărând în bucătărie, cu cămaşa fără guler închisă până în gât, cu mânecile mototolite şi murdare răsucite până la cot, cu pantalonii jegoşi ridicaţi până la piept şi cureaua închisă peste găici, mult mai jos de brâu. Aveai impresia că pantalonii o să-i alunece, o să-i cadă fără un trup solid de care să se ţină. Nu slăbise, dar pe chip nu i se mai observa aerul militar şi marţial din primul an, ci expresia abulică şi obosită a bărbatului care nu ştie ce se va alege de viaţa lui peste un minut şi n-are interes să afle nici cât negru sub unghie. Îşi bea cafeaua neagră, la şapte trecute, şi se întorcea apoi în odaie, împărţind la întoarcere câte un bună ziua.
Locuia de patru ani la noi acasă şi în Macondo i se dusese faima că era un profesionist serios, în pofida firii repezite şi a purtării dezordonate, care treziseră în jurul lui mai curând spaimă decât respect.
A fost singurul medic din sat până la sosirea companiei bananiere şi începutul construirii căii ferate. Atunci au început să fie prea multe scaune în odăiţă. Oamenii care îl vizitaseră în primii patru ani ai şederii lui la Macondo s-au pierdut după ce compania a organizat un serviciu medical pentru salariaţii ei. A ţinut în continuare uşa de la stradă deschisă, stând pe fotoliul lui din piele de dimineaţa până seara, până au trecut zile la rând fără ca vreun bolnav să se mai întoarcă. Atunci a pus ivărul la poartă, a cumpărat un hamac şi s-a încuiat în odaie.
Meme a deprins în vremea aceea obiceiul de a-i da la micul dejun banane şi portocale. Mânca fructele şi arunca cojile într-un colţ, de unde femeia le scotea sâmbăta, când făcea curat în dormitor. Dar, după cum proceda, oricine şi-ar fi dat seama că lui puţin i-ar fi păsat
Colectia Bibliotecarul
dacă într-o sâmbătă ea ar fi renunţat să facă curat şi camera s-ar fi transformat într-o groapă cu gunoi.
Acum nu făcea absolut nimic. Îşi petrecea ore în şir în hamac, legănându-se. Putea fi zărit prin uşa întredeschisă, în penumbră, iar chipul lui uscat şi inexpresiv, cu părul ciufulit, şi vitalitatea bolnăvicioasă a ochilor lui galbeni şi duri îi dădeau aerul inconfundabil al unui bărbat care a început să se simtă înfrânt de împrejurări. În primii ani ai şederii lui la noi, Adelaida s-a arătat în aparenţă indiferentă, ori în aparenţă de acord, ori într-adevăr de acord cu voinţa mea ca el să locuiască la noi. Dar, când a închis cabinetul şi nu şi-a mai părăsit odaia decât la orele mesei, aşezându-se la masă cu apatia tăcută şi îndurerată dintotdeauna, nevastă-mea şi-a pierdut răbdarea. Mi-a zis:
— E păcat să-l mai susţinem. E ca şi cum l-am hrăni pe diavol.
Iar eu, având o slăbiciune constantă pentru el, dintr-un complex sentiment de caritate, admiraţie şi milă (fiindcă, deşi acum aş vrea să-l schimb, era multă milă în sentimentul meu), insistam:
— Trebuie să-l suportăm. N-are pe nimeni pe lume şi are nevoie de înţelegere.
Puţin după aceea, drumul de fier a început să funcţioneze.
Macondo era un sat prosper, plin de feţe noi, cu sală de cinematograf şi numeroase locuri de distracţie. Atunci a fost de lucru pentru toţi, numai pentru el nu. A continuat să stea încuiat la el în odaie, retras, până în dimineaţa când a apărut intempestiv în sufragerie la ora micului dejun şi a vorbit spontan şi chiar entuziast despre măreţele perspective ale satului. În acea dimineaţă, am auzit vorba pentru întâia oară. El a zis:
— Toate astea or trece când ne-om obişnui cu vijelia.
Peste câteva luni a fost văzut ieşind des în stradă, înainte de lăsarea serii. Stătea jos în frizerie până la ultimele ore ale zilei, ori
Colectia Bibliotecarul
participa la taclalele din poartă, lângă toaleta portabilă şi taburetul înalt pe care frizerul le scotea în stradă, pentru ca toată clientela să
se bucure de răcoarea amurgului.
Medicii companiei nu s-au mulţumit să-l priveze, de fapt, de mijloacele de subzistenţă, ci, în 1907, când în Macondo nu mai exista deja niciun pacient care să-şi amintească de el şi el însuşi încetase să
mai aştepte aşa ceva, unul dintre medicii de pe plantaţiile de banane a sugerat primăriei să ceară tuturor salariaţilor din sat registrul cu funcţiile şi profesiile fiecăruia. Probabil că n-a luat-o drept o aluzie la el, când edictul a apărut într-o luni, în cele patru colţuri ale pieţei.
Eu i-am spus că era bine să îndeplinească această obligaţie. Dar, liniştit şi indiferent, el s-a mărginit să răspundă:
— Eu nu, colonele. Nu mă mai bag în nimic de acest soi.
N-am ştiut niciodată dacă avea cu adevărat titlurile în regulă. N-am ştiut nici măcar dacă era francez, cum se bănuia, nici dacă mai avea amintiri despre familia pe care probabil că o avusese, dar despre care n-a pomenit niciodată nimic. Peste câteva săptămâni, când primarul şi secretarul lui au venit la noi acasă ca să-i ceară
registrul cu autorizaţia, el a refuzat categoric să iasă din odaie. În acea zi – după ce trăisem cinci ani în aceeaşi casă şi mâncasem la aceeaşi masă – mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum îl chema.
Nu era nevoie să ai şaptesprezece ani (cum aveam eu atunci) ca să observi – de când am văzut-o pe Meme împopoţonată la biserică, şi, după aceea, când am vorbit cu ea în dugheană – că, în casa noastră, odăiţa de la stradă era încuiată. Mai târziu, am aflat că
mama mea vitregă pusese un lacăt şi nu voia să fie atinse lucrurile din ea: patul pe care doctorul l-a folosit până şi-a cumpărat hamacul, măsuţa pentru medicamente din care n-a dus în colţ decât banii adunaţi de pe urma ei în cei mai buni ani (care trebuie să fi
Colectia Bibliotecarul
fost un purcoi, pentru că niciodată n-a cheltuit nimic în casă şi i-au ajuns lui Meme ca să-şi deschidă dugheana) şi, în plus, o grămadă
de resturi şi ziare vechi, scrise în limba lui, lavoarul şi unele obiecte personale care nu mai erau bune de nimic. Toate aceste lucruri păreau să se fi molipsit de ceea ce mama mea vitregă considera a fi o stare malefică, întru totul diabolică.
Probabil că am observat că, în octombrie sau noiembrie, odăiţa fusese închisă (trei ani după ce Meme şi el plecaseră de la noi), fiindcă la începutul anului următor începusem să-mi fac iluzii că
Martin se va instala acolo. Şi voiam ca, după măritiş, să locuiesc în ea; îi dădeam târcoale; tăifăsuind cu mama vitregă, ajungeam chiar să-i sugerez că venise momentul să scoată lacătul şi să ridice inacceptabila carantină impusă unuia dintre locurile cele mai intime şi mai plăcute din casă. Dar, înainte de a începe să coasem la rochia mea de mireasă, nimeni nu mi-a vorbit deschis despre doctor şi cu atât mai puţin despre cămăruţa care parcă era în continuare a lui, ca un strop din personalitatea lui, care nu putea fi desprins de casa noastră, atâta vreme cât mai era în ea cineva care îşi putea aduce aminte de el.
Trebuia să mă mărit peste un an. Nu ştiu dacă aveam pe atunci vreo idee vagă despre fapte şi lucruri, din pricina felului cum trăisem în copilărie şi în adolescenţă. Dar e sigur că în acele luni, când pregătirile de nuntă avansau, eu încă nu cunoşteam tainele multora dintre ele. Cu un an înainte de a mă mărita cu el, mi-l aminteam pe Martin într-o vagă aură de irealitate. Poate că tocmai de aceea voiam să-l am lângă mine, în odăiţă, ca să mă conving că
era un bărbat concret şi nu un logodnic cunoscut în somn. Dar mi se părea că nu mă încumetam să-i vorbesc mamei vitrege de proiectele mele. Cel mai normal ar fi fost să-i spun: „O să scot lacătul. Am să
pun masa la fereastră şi patul la peretele interior. Am să aşez un
Colectia Bibliotecarul
ghiveci cu garoafe pe consolă şi am să agăţ un buchet de frunze de aloe la tocul uşii”. Dar, la absoluta mea nehotărâre şi laşitate, se adăuga şi năuceala logodnicului meu. Mi-l aminteam ca pe cineva nebulos, de neînţeles, ale cărui singure elemente concrete păreau să
fie mustaţa lucioasă, capul uşor plecat spre stânga şi veşnicul sacou cu patru nasturi.
Martin ne vizitase pe la jumătatea lui iulie. Îşi petrecea întreaga zi cu noi şi stătea la taclale cu tata în birou, dezbătând în fel şi chip o afacere despre care n-am izbutit niciodată să aflu nimic. Seara, ne duceam amândoi cu mama vitregă la plantaţii. Dar tocmai când, la întoarcere, îl priveam în lumina violetă a amurgului şi era mai aproape de mine, mergând lângă umărul meu, mi se părea mai abstract şi mai ireal. Ştiam că nicicând n-aveam să fiu în stare să mi-l închipui om ori să aflu tăria necesară pentru ca amintirea lui să-mi dea curaj şi putere să spun: „Am să aranjez odaia pentru Martin”.
Până şi gândul că aveam să mă mărit cu el mi se părea incredibil cu un an înainte de nuntă. Îl cunoscusem în februarie, la priveghiul pentru copilul lui Paloquemado. Câteva fete cântam şi băteam din palme, încercând să scoatem untul din singura distracţie care ne era îngăduită. În Macondo erau un cinematograf, un gramofon public şi alte locuri de distracţie, dar tatăl şi mama mea vitregă nu erau de acord ca fetele de vârsta mea să le frecventeze. „Astea-s distracţii pentru vijelie”, ziceau. În februarie la amiază era cald. Mama vitregă şi cu mine ne aşezam pe coridor şi coseam paspoal pe pânză
albă, în vreme ce tata îşi făcea siesta. Coseam până când el se ducea, târşâindu-şi galenţii, să se ude pe cap în lavoar. Dar nopţile de februarie erau reci şi adânci şi în tot satul se auzea cum cântau femeile la priveghiurile copiilor.
Probabil că în noaptea când ne-am dus la priveghiul copilului lui Paloquemado, vocea lui Meme Orozco se auzea mai bine ca oricând.