Colectia Bibliotecarul
lecţie de prudenţă şi de neîncredere în lume. A fost ca şi cum am aruncat la porci opt ani de ospeţie, bucate şi primeneli. Meme era pe moarte (cel puţin aşa credeam noi), iar el, chiar alături, continua să
stea încuiat, refuzând să îndeplinească ceea ce nu mai era o operă de caritate, ci una de decenţă, recunoştinţă şi simplă consideraţie pentru protectorii lui.
Tatăl tău s-a întors abia la miezul nopţii, aşa a zis. Şi a spus încet de tot: „Faceţi-i frecţii cu alcool, dar nu clismă”. Şi parcă m-am simţit pălmuită. Meme reacţionase la frecţiile noastre. Înfuriată, am strigat: „Da. Alcool, asta-i. I-am făcut deja frecţie şi e mai bine. Dar ca să facem asta n-a fost nevoie să trăim opt ani pe spinarea altuia”.
Iar tatăl tău, tot condescendent, încă prost de conciliant ce era: „Nu-i nimic serios. Într-o zi ai să-ţi dai seama de asta”. Ca şi cum celălalt era ghicitor. În acea după-amiază, datorită vocii vehemente şi vorbelor exaltate, mama vitregă părea să retrăiască episoadele nopţii de demult, când doctorul refuzase s-o consulte pe Meme.
Rozmarinul părea sufocat sub lumina orbitoare de septembrie de somnul greierilor şi de gâfâitul bărbaţilor care încercau sa demonteze o poartă în vecini. — Într-o duminică de atunci, Meme s-a dus la liturghie, împopoţonată ca o doamnă din lumea bună, a zis.
Ţin minte ca acum că avea o umbreluţă dintr-un material cu ape.
Meme. Meme. Şi ea a fost pedeapsa Domnului. Am luat-o de lângă părinţii care o lăsau să moară de foame, ne-am ocupat de ea, i-am dat un acoperiş, am hrănit-o şi i-am dat un nume, fiindcă aici a fost mâna Providenţei. Când am văzut-o a doua zi în poartă, aşteptând ca unul dintre flăcăi să-i care cufărul, nici eu n-am ştiut unde se ducea. Era schimbată şi serioasă, oprită (parcă o văd înaintea ochilor) chiar lângă cufăr, vorbind cu tatăl tău. Totul s-a făcut fără să fiu consultată, Chabela; de parcă eram o paiaţă pictată
pe perete. Înainte de a putea întreba ce se întâmpla şi de ce se
Colectia Bibliotecarul
petreceau lucruri ciudate în propria-mi casă şi fără ştirea mea, tatăl tău a venit să-mi zică: „N-ai ce s-o întrebi pe Meme. Pleacă, dar poate că, după o vreme, are să se întoarcă”. L-am întrebat unde se ducea, dar nu mi-a răspuns. S-a dus, târşâindu-şi galenţii, de parcă
nu i-aş fi fost soţie, ci o paiaţă oarecare pictată pe perete.
Doar două zile mai târziu, zicea, am aflat că el plecase în zori, fără să fi avut măcar decenţa de a-şi lua rămas-bun. Venise la noi ca o zambilă şi, după opt ani, pleca tot ca o zambilă, fără să zică o vorbă. Exact ca un fur. M-am gândit că tatăl tău îl alungase, pentru că refuzase s-o îngrijească pe Meme. Dar, când l-am întrebat, chiar în acea zi, s-a mărginit să-mi răspundă: „Tu şi cu mine trebuie să
vorbim despre asta pe îndelete”. Şi au trecut cinci ani fără să mai fi pomenit vreodată de aşa ceva.
Doar cu tatăl tău şi într-o casă dezordonată ca asta, în care fiecare face totul pe socoteala lui, se putea întâmpla una ca asta. În Macondo nu se mai vorbea de altceva, când am aflat şi eu că Meme fusese la biserică, gătită ca o pipiţă ridicată la categoria de doamnă, şi că tatăl tău avusese neobrăzarea s-o scoată la braţ în piaţă. Atunci am aflat şi că nu era atât de departe pe cât credeam, ci că locuia în casa din colţ, cu doctorul. Se duseseră să vieţuiască împreună, ca doi porci, fără să treacă măcar pe la uşa bisericii, cu toate că ea era botezată. Odată i-am spus tatălui tău: „Şi erezia asta are s-o pedepsească Dumnezeu”. El n-a zis nimic. Era acelaşi bărbat liniştit dintotdeauna, după ce patronase concubinajul public şi scandalul.
Dar acum îmi convine că lucrurile au luat acea întorsătură, făcându-l pe doctor să plece de la noi. De nu s-ar fi întâmplat toate astea, ar mai locui încă în odăiţă. Când am aflat că plecase de acolo, că-şi ducea porcăriile în colţ şi nu-i încăpea cufărul pe uşa de la stradă, m-am simţit mai liniştită. Asta era victoria mea, amânată opt ani de zile.
Colectia Bibliotecarul
După două săptămâni, Meme deschisese dugheana şi avea chiar şi maşină de cusut. Cumpărase o Domestic nouă, cu banii adunaţi de el la noi în casă. Asta mi se părea un afront şi aşa i-am şi spus tatălui tău. Dar, cu toate că el nu răspundea protestelor mele, se vedea ca simţea mai mult satisfacţie decât căinţă în faţa operei lui, de parcă şi-ar fi salvat sufletul, opunând convenienţelor şi cinstei casei noastre proverbiala lui toleranţă, înţelegere şi liberalitate. Şi chiar un pic de lipsă de bun-simţ. I-am spus: „Ai dat la porci ce-a fost mai bun din credinţele tale”. Şi el, ca întotdeauna:
— Şi asta ai s-o înţelegi într-o zi.
Colectia Bibliotecarul
8
Decembrie a sosit ca o primăvară neaşteptată, ca o descriere din cărţi. Şi, odată cu această lună, a sosit Martin. A apărut în casă după
prânz, cu o geantă de voiaj şi tot cu sacoul la patru nasturi, acum curat şi proaspăt călcat. Nu mi-a zis nimic şi s-a dus drept la tata în birou, să stea de vorbă cu el. Data nunţii fusese fixată din iulie. Dar, la două zile după sosirea lui Martin, în decembrie, tata a chemat-o pe mama mea vitregă în birou, ca să-i spună că nunta trebuia să aibă
loc luni. Era sâmbătă.
Rochia mea era gata. Martin venea zilnic la noi, stătea de vorbă
cu tata, iar el ne împărtăşea impresiile la masa de prânz. Nu-mi cunoşteam logodnicul. Nu stătusem niciodată singură cu el. Totuşi, Martin părea legat de tata printr-o prietenie caldă şi puternică, iar tata vorbea despre el de parcă el, şi nu eu, ar fi trebuit să se căsătorească cu Martin.
Nu mă emoţiona deloc apropierea nunţii. Tot mai eram învăluită
în nebuloasa cenuşie prin care Martin venea, drept şi abstract, dând din braţe în timp ce vorbea, încheindu-şi şi descheindu-şi cei patru nasturi de la sacou. Duminică a fost la noi la prânz. Mama mea vitregă ne-a aşezat la masă astfel încât Martin să stea lângă tata, la trei locuri distanţă de mine. În timpul mesei, ea şi cu mine am vorbit puţin una cu alta. Tata şi Martin tăifăsuiau despre afacerile lor; iar eu, la trei locuri de el, stăteam cu ochii pe bărbatul care într-un an avea să fie tatăl fiului meu şi de care nu mă lega nici măcar o prietenie de suprafaţă.
Duminică seara, în dormitorul mamei vitrege, mi-am pus rochia de mireasă. Mă vedeam palidă şi curată în oglindă, învăluită în norul de tul prăfos, care îmi amintea de fantoma mamei. Şi îmi spuneam acolo, în faţa oglinzii: „Asta-s eu, Isabel. Sunt îmbrăcată ca
Colectia Bibliotecarul
o mireasă, ca să mă mărit mâine-dimineaţă”. Şi nu mă recunoşteam; mă simţeam dedublată în amintirea mamei mele moarte. Meme îmi vorbise despre ea, chiar aici, în colţ, cu câteva zile mai înainte. Îmi spusese că, după ce m-am născut, pe mama o îmbrăcaseră cu hainele ei de la nuntă şi o aşezaseră în coşciug. Iar acum, privindu-mă în oglindă, vedeam oasele mamei acoperite de cocleala mormântului, într-o grămadă de tul rupt şi o masă spongioasă de praf galben. Eu eram în afara oglinzii. Înăuntru era mama, vie din nou, privindu-mă, întinzând mâinile din lumea ei îngheţată, încercând să atingă moartea care prindea primele bolduri în coroniţa mea de mireasă. Iar în spate, în mijlocul dormitorului, tata serios şi uimit: „Acum, cu rochia asta, e leită-poleită ea”. În noaptea aceea am primit prima, ultima şi singura mea scrisoare de dragoste.
Un mesaj de la Martin, scris cu creionul pe dosul programului de la cinematograf. Zicea aşa: „Fiindcă va fi imposibil să ajung la timp astă-seară, am să mă spovedesc mâine în zori. Spune-i colonelului că ceea ce-am vorbit e aproape gata şi că de asta nu pot veni acum.
Foarte speriată? M.” Cu gustul prăfos al acestei scrisori, m-am dus în dormitor şi încă mai aveam cerul gurii amar, când m-am trezit, doar câteva ore după aceea, scuturată de mama vitregă.
În realitate însă au trecut multe ore înainte de a mă trezi de tot.
Mă simţeam iar cu rochia de mireasă în zorii răcoroşi şi umezi, mirosind a mosc. Îmi simţeam gura uscată, ca atunci când pleci într-o călătorie, iar saliva refuză să umezească pâinea. Naşii erau în salon de la patru. Îi cunoşteam pe toţi, dar acum îmi păreau schimbaţi şi noi: bărbaţii erau îmbrăcaţi în postav, iar femeile, care trăncăneau cu pălăriile pe cap, umpleau casa cu aburul dens şi enervant al vorbăriei lor.
Biserica era pustie. Câteva femei s-au întors să mă vadă, când am traversat naosul central ca un fecior sacru dus spre piatra
Colectia Bibliotecarul
sacrificiilor. Slab şi demn, Cachorro, singura persoană cu contururi reale în coşmarul tulburător şi tăcut, a coborât treptele şi m-a încredinţat lui Martin din patru mişcări făcute cu mâinile lui subţiratice. Martin era lângă mine, liniştit şi surâzător, aşa cum îl văzusem la priveghiul copilului lui Paloquemado, dar acum avea părul tuns, ca pentru a-mi demonstra că în ziua propriei noastre nunţi avusese grijă să fie şi mai abstract decât era, în mod normal, în zilele obişnuite.
În acea dimineaţă, după ce ne-am întors acasă şi naşii au luat micul dejun şi au rostit frazele cerute de datină, soţul meu a ieşit în stradă şi nu s-a mai întors până după siestă. Tata şi mama mea vitregă s-au făcut că nu-şi dădeau seama de situaţia mea. Au lăsat să treacă ziua fără să schimbe ordinea lucrurilor, aşa încât nimic să
nu-mi îngăduie să simt suflul deosebit al acelei zile de luni. Mi-am scos rochia de mireasă, am făcut din ea o legăturică şi am pus-o în fundul şifonierului, amintindu-mi de mama şi gândindu-mă: Cel puţin, cârpele astea îmi vor servi de linţoliu.