Nu mai părea să se gândească la altceva. Am înţeles din seriozitatea şi atenţia lui concentrată şi tenace că sosise clipa să-i spun ce-mi propusesem:
— Bine, doctore, am zis. Fă-i o vizită lui Cachorro şi-o să-ţi dai seama că lucrurile nu-s cum le vezi tu.
Iar el a zis că da, că are să-i facă o vizită lui Cachorro.
Colectia Bibliotecarul
9
Rece, tăcut, dinamic, lacătul îşi generează propria rugină.
Adelaida l-a pus la uşa odăiţei, când a aflat că doctorul s-a dus să
locuiască cu Meme. Nevastă-mea a considerat că mutatul lui era victoria ei, punctul culminant al muncii sistematice, tenace, pe care o începuse chiar în clipa când eu hotărâsem că el avea să stea la noi.
Şaptesprezece ani mai târziu, lacătul continuă să păzească
încăperea.
Dacă în atitudinea mea, neschimbată în opt ani de zile, a putut fi ceva nedemn în ochii oamenilor ori ingrat în ai Domnului, pedeapsa avea să mă ajungă din urmă mult înaintea morţii. Poate că se cuvenea să ispăşesc în viaţă ceea ce am crezut că era o îndatorire umanitară, o obligaţie creştină. Pentru că nici n-apucase să se depună rugina pe lacăt, că Martin era deja la mine acasă, cu servieta burduşită de proiecte, despre a căror autenticitate n-am putut să
aflu nimic, ferm hotărât să se însoare cu fiică-mea. Când a sosit la noi, purta un sacou cu patru nasturi, emana tinereţe şi dinamism prin toţi porii şi era învăluit într-o aură de simpatie luminoasă. S-a însurat cu Isabel în decembrie, acum unsprezece ani. Şi sunt nouă
ani de când a plecat cu servieta plină de poliţe semnate de mine, promiţând să se întoarcă de cum realiza operaţiunea pe care o proiectase şi pentru care conta pe ipoteca asupra bunurilor mele. Au trecut nouă ani, dar tot n-am dreptul să-l cred un escroc. N-am dreptul să cred că însurătoarea lui abia de-a fost un alibi pentru buna lui credinţă.
Dar opt ani de experienţă au servit la ceva. Martin a ocupat odăiţa. Adelaida s-a opus. Atunci, opoziţia ei a fost peste măsură de hotărâtă, irevocabilă. Ştiam că nevastă-mea ar fi preferat să aranjeze camera nupţială în grajduri decât să le îngăduie tinerilor însurăţei să
Colectia Bibliotecarul
ocupe odăiţa. De data aceea, i-am acceptat fără şovăială punctul de vedere. Aşa i-am recunoscut victoria cu opt ani mai târziu. Dacă
amândoi am greşit, încrezându-ne în Martin, am făcut-o în egală
măsură. Nu există nici victorie, nici înfrângere pentru niciunul dintre noi. Dar ce-a urmat a fost peste puterile noastre, ca fenomenele atmosferice din almanah, care trebuie să aibă loc inevitabil.
I-am spus lui Meme să plece de la noi, să-şi croiască drumul pe care îl considera cel mai potrivit pentru viaţa ei; mai târziu, deşi Adelaida mi-a azvârlit în faţă toate slăbiciunile şi febleţele mele, aş
fi putut să mă răzvrătesc, să-mi impun voinţa şi, mai presus de orice (doar aşa făcusem mereu), să pun lucrurile la punct în felul meu.
Dar ceva îmi arăta că eram neputincios în faţa cursului luat de evenimente. Nu eu hotărâm lucrurile în casa mea, ci o forţă
misterioasă, care ne trasa existenţa şi pentru care nu eram decât un instrument supus şi neînsemnat. Atunci totul părea să se supună
împlinirii naturale şi în lanţ a unei profeţii.
Din felul cum şi-a deschis Meme dugheana (în sufletul lui, fiecare trebuia să ştie că o femeie de ispravă care, din noapte până-n zori, trece drept ibovnica unui medic de ţară, ajunge să aibă, mai devreme sau mai târziu, o dugheană), am ştiut că el izbutise să
adune la noi acasă mai mulţi bani decât s-ar fi putut crede şi că-i punea la ciorap, în bancnote şi monede neatinse, pe care le arunca neglijent în seif încă de când dădea consultaţii.
Când Meme a deschis dugheana, se presupunea că el era în spatele ei, asaltat de cine ştie ce bestii profetice şi neîndurătoare. Se ştia că nu lua mâncare, că avea grădină şi că Meme cumpăra în primele luni o ciozvârtă de carne pentru ea, dar că peste un an renunţase la obicei, poate fiindcă legătura directă cu bărbatul ei o făcuse, în cele din urmă, vegetariană. Atunci s-au încuiat amândoi,
Colectia Bibliotecarul
până când autorităţile au forţat uşile, au percheziţionat casa şi au săpat grădina, încercând să dea de leşul lui Meme.
Presupuneau că el era acolo, încuiat, legănându-se în hamacul vechi şi ponosit. Dar eu ştiam, chiar din lunile când nu i s-a mai aşteptat întoarcerea în lumea celor vii, că izolarea fără căinţă, surda bătălie cu ameninţarea Domnului aveau să culmineze mult înainte de a muri. Ştiam că, mai devreme ori mai târziu, avea să iasă, pentru că niciun bărbat nu poate trăi jumătate din viaţă încuiat, departe de Dumnezeu, fără să iasă intempestiv să-i facă nespus de uşor primului om de care dă la colţul străzii mărturisirea pe care nici cătuşele şi nici butucul de ocnaş de la picioare, nici tortura cu crucea şi menghina, nici fiarele roşii în ochi şi sarea eternă pe limbă, nici lemnul şi banca de tortură, nici bicele şi frigările, nici iubirea nu l-ar fi putut obliga s-o facă inchizitorilor. Şi clipa avea să vină pentru el puţin înaintea morţii.
Eu ştiam adevărul dinainte, din ultima noapte când stătusem la taclale pe coridor, şi de după, când îl căutasem în odăiţă, ca s-o consulte pe Meme. M-aş fi putut oare opune dorinţei lui de a trăi cu ea, ca soţ şi soţie? Poate că înainte aş fi putut. Dar acum nu, pentru că de trei luni începuse să se desfăşoare alt capitol al fatalităţii. În acea noapte nu era în hamac. Stătea întins cu faţa în sus pe patul de campanie, cu capul pe spate, ţintuind cu privirile locul unde ar fi fost acoperişul, dacă sfeşnicul ar fi luminat mai mult. Avea lumină
electrică şi bec în odaie, dar nu le folosea niciodată. Prefera să zacă
în beznă, privind în întuneric. Nu s-a mişcat când am intrat în odaie, dar mi-am dat seama că, de cum trecusem pragul, începuse să nu se mai simtă singur. Atunci am spus:
— Dacă nu te deranjez, doctore. Se pare că ţărăncii nu-i e bine.
S-a ridicat în capul oaselor în pat. O clipă mai înainte nu se simţea singur în încăpere. Acum mă ştia acolo. Fără îndoială, erau
Colectia Bibliotecarul
două senzaţii cu totul diferite, pentru că s-a transformat pe loc, şi-a netezit părul şi a rămas pe marginea patului, în aşteptare.
— Adelaida, doctore. Vrea să vii s-o vezi pe Meme, am spus.
Stând jos, cu vocea cumpătată de rumegător, el mi-a răspuns tăios:
— Nu-i nevoie. Pentru că-i însărcinată.
Apoi s-a aplecat în faţă, parcă mi-a cercetat faţa şi a zis: