Colectia Bibliotecarul
mele. Aveam multe cărţi în favoarea mea. El avea una, dar îi era de ajuns ca să mizeze pe ea.
— Foarte bine, doctore, am spus. Chiar astă-seară am să mă ocup de aranjatul casei din colţ. Oricum, vreau să fie limpede că te alung din casa mea, doctore. Nu pleci din propria-ţi voinţă. Colonelul Aureliano Buendía te-a pus să plăteşti cum se cuvine felul în care ai răspuns încrederii lui.
Şi, când mă aşteptam să-i fi provocat instinctele şi să-i văd dezlănţuite obscurele forţe primare, m-a bombardat cu toată
greutatea demnităţii lui.
— Eşti un bărbat decent, colonele, a zis. Toată lumea o ştie, iar eu am trăit în această casă suficient ca tu să n-ai nevoie să mi-o aduci aminte.
Când s-a ridicat în picioare, nu părea victorios. Ci abia satisfăcut că putuse răspunde atenţiilor noastre din decursul celor opt ani. Eu eram cel care se simţea tulburat, vinovat. În acea noapte, văzând germenii morţii, care făceau progrese vizibile în ochii lui duri şi galbeni, am înţeles că atitudinea mea era egoistă şi că, în virtutea singurei pete de pe conştiinţa mea, trebuia să ispăşesc teribil tot restul vieţii. El, în schimb, era împăcat cu sine. Zicea:
— Cât despre Meme, faceţi-i frecţii cu alcool. Dar nu clismă.
Colectia Bibliotecarul
10
Bunicul s-a întors lângă mama. Ea stă jos, complet îngândurată.
Rochia şi pălăria ei sunt aici, pe scaun, dar mama nu-i în ele.
Bunicul se apropie, o vede dusă pe gânduri şi-i clatină bastonul în faţa ochilor, zicând:
— Trezeşte-te, fato! Mama clipeşte, dă din cap. La ce te gândeşti?
zice bunicul.
Şi ea, surâzând conştiincios:
— Mă gândeam la Cachorro.
Bunicul se aşază iar lângă ea, cu bărbia sprijinită în baston. Zice:
— Ce întâmplare! Şi eu tot la el mă gândeam.
Ei ştiu ce spun. Vorbesc fără să se uite unul la celălalt, mama lăsată pe spătarul scaunului, dându-şi pălmuţe peste braţ, iar bunicul lângă ea, stând jos şi tot cu bărbia sprijinită în baston. Dar chiar şi aşa i se aud vorbele, la fel cum mă înţeleg cu Abraham, când ne ducem s-o vedem pe Lucrecia.
Îi spun lui Abraham:
— Acuşi tărtăcuţă atac.
Abraham e mereu în frunte, merge ca vreo trei paşi înaintea mea.
Fără să se întoarcă, zice: — Încă nu, stai o clipă.
Îi spun:
— Când tărtăcuţă tupurişcă vine crapă.
Abraham nu întoarce capul, dar îi simt râsul şoptit, un râs tont şi simplu, ca firul de apă care tremură pe buzele boului, după ce-a băut. Zice:
— Asta trebuie să fie cam pe la cinci. Mai aleargă puţin şi zice: Dacă mergem acum poate crapă tupurişcă.
Dar eu insist:
— Oricum, mereu e tărtăcuţă la atac. Şi el se întoarce spre mine şi
Colectia Bibliotecarul
o ia la fugă, zicând:
— Bine, atunci hai.
Ca s-o vedem pe Lucrecia trebuie să străbatem cinci ogrăzi pline-ochi cu pomi şi poteci. Trebuie să trecem de ziduleţul verde cu şopârle, unde cânta înainte piticul cu glas de femeie. Abraham trece în goana mare, strălucind ca un tăiş din metal în lumina tare, cu călcâiele hărţuite de lătratul câinelui. Apoi stă în loc. Am ajuns în faţa ferestrei. Strigăm: „Lucrecia”, ca şi cum Lucrecia ar dormi. Dar e trează, stă în pat, fără pantofi, cu o cămaşă de noapte largă şi scrobită, care-i ajunge până la glezne.
Când vorbim, Lucrecia ridică privirea, dă roată cu ea prin cameră
şi ne ţintuieşte cu un ochi rotund şi mare, ca al păsării ogorului.
Atunci râde şi se duce în mijlocul odăii. Are gura deschisă şi dinţii retezaţi şi mărunţi. Are capul rotund, cu părul tuns băieţeşte.
Ajunge în centrul camerei, se opreşte din râs, se pune pe vine şi priveşte spre uşă, până când mâinile îi ajung la glezne; încet-încet, începe să-şi ridice cămaşa, cu o lentoare calculată, într-un ritm crud şi sfidător. Abraham şi cu mine ne uităm pe fereastră, iar Lucrecia continuă să-şi ridice cămaşa, întinzând buzele într-o strâmbătură
gâfâită şi neliniştită şi ţintuindu-ne cu ochiul ei strălucitor ca al păsării ogorului. Atunci îi vedem pântecele alb, care mai jos devine albastru-intens, iar ea îşi acoperă faţa cu cămaşa de noapte şi rămâne aşa, lungită în mijlocul dormitorului, cu picioarele lipite şi strânse de o forţă tremurătoare, care îi vine din călcâie. Brusc, îşi descoperă violent faţa, întinde spre noi degetul arătător, iar ochiul luminos i se holbează, în toiul teribilelor lătrături care răsună prin toată casa. Se deschide uşa odăii şi apare o femeie care strigă: