procesiune cu flori. În sicriu, maiestatea lui avea acelaşi fond de uitare de sine iremediabilă şi neconsolată, pe care o vedeam şi pe chipul tatei în acele zile când dormitorul se umpluse de glasul lui, vorbind de militarul ciudat care, în timpul războiului din 1885, apăruse într-o noapte în tabăra colonelului Aureliano Buendia, cu pălăria şi ghetele împodobite cu piei, dinţi şi gheare de tigru, şi pe care l-au întrebat: „Cine eşti?” Dar militarul ciudat nu răspunsese; atunci îi ziseseră: „De unde vii?” Şi tot nu răspunsese; şi îl întrebaseră: „De partea cui lupţi?” Şi tot nu obţinuseră vreun răspuns de la militarul necunoscut, până când ordonanţa nu pusese mâna pe-un tăciune şi i-l apropiase de faţă, îl cercetase o clipă şi
Colectia Bibliotecarul
exclamase, scandalizată: „Rahat! E ducele de Mariborough!”
În toiul teribilei halucinaţii, medicii au poruncit să-i facem baie.
Şi aşa am făcut. Dar a doua zi abia de se putea observa o imperceptibilă schimbare la pântecele lui. Atunci medicii au părăsit casa şi au zis că singurul lucru recomandabil era să-i uşurăm moartea.
Dormitorul a rămas cufundat în tăcerea în care nu se auzea decât cum moartea dădea molcom şi tihnit din aripi, într-o fluturare ascunsă, care în dormitoarele muribunzilor duhneşte a mort. După
ce padre Angel i-a dat muribundului ultima împărtăşanie, nu ne-am clintit ore în şir, contemplându-i profilul colţuros. Apoi a sunat ceasul şi mama vitregă s-a pregătit să-i dea leacul cu lingura.
I-am săltat capul, încercând să-i desfacem dinţii, pentru ca ea să
poată strecura lingura. Atunci s-au auzit pe coridor paşi rari şi hotărâţi. Mama vitregă a rămas cu lingura în aer, şoapta rugăciunii a plutit alături, iar ea s-a întors spre uşă, paralizată şi neobişnuit de lividă.
— Şi în purgatoriu aş recunoaşte paşii ăştia, a izbutit să spună, chiar când ne-am întors spre uşă şi l-am văzut pe doctor.
Era aici, în prag; şi ne privea.
Îi spun fiicei mele:
— Cachorro i-ar fi făcut să vină, altoindu-i cu cureaua, şi mă
îndrept spre coşciug, gândind: încă de când s-a dus doctorul din casa noastră, eram convins că actele ni le dirijează o voinţă superioară, împotriva căreia nu ne putem răzvrăti, nici măcar din răsputeri, ori ne-am asuma atitudinea stearpă a Adelaidei, care s-a încuiat să se roage.
Parcurgând distanţa până la coşciug şi văzându-mi oamenii, neclintiţi pe pat, am senzaţia că am tras în piept, odată cu prima înghiţitură din aerul care fierbe deasupra mortului, tot amarul fatalităţii care a distrus Macondo. Cred că primarul n-o să întârzie
Colectia Bibliotecarul
cu aprobarea pentru înmormântare. Ştiu că afară, pe străzile chinuite de căldură, oamenii stau şi aşteaptă. Ştiu că femei dornice de spectacol stau la geamuri, fără să-şi aducă aminte că pe vetre laptele fierbe şi orezul s-a uscat. Dar mai cred şi că această ultimă
formă de răzvrătire depăşeşte posibilităţile acestui grup de oameni storşi şi morţi de oboseală. Puterea lor de luptă e confuză încă
dinaintea duminicii electorale în care s-au mişcat, au făcut planuri şi au fost înfrânţi, rămânând apoi convinşi că-şi hotărau propriile acte.
Dar toate păreau pregătite să ordoneze faptele care, pas cu pas, aveau să ducă inevitabil la această miercuri.
Acum zece ani, când s-a prăvălit peste noi ruina, strădaniile colective ale celor care aspirau să-şi revină ar fi fost suficiente pentru reconstrucţie. Ar fi fost de ajuns să ieşim pe ogoarele distruse de compania bananieră; să le curăţăm de buruieni şi s-o luăm iar de la capăt. Dar vijelia se învăţase să fie nerăbdătoare; să
nu creadă nici în trecut, nici în viitor. O învăţaseră să creadă doar în prezent şi să-şi sature cu el lăcomia poftelor. N-am avut nevoie de multă vreme ca să ne dăm seama că vijelia trecuse şi că fără ea reconstrucţia era imposibilă. Totul fusese adus de vijelie şi totul se dusese pe aripile ei. După ea rămâneau în molozul satului doar o duminică şi eternul ţepar electoral din ultima noapte, punând în piaţa publică din Macondo patru damigene cu rachiu la dispoziţia poliţiei şi a pazei.
Dacă în acea noapte Cachorro a izbutit să-i oprească, deşi încă se mai răzvrăteau, azi ar fi mers din casă în casă, înarmat cu un baston pentru câini, şi i-ar fi obligat să-l îngroape. Cachorro îi supusese unei discipline de fier. Chiar după moartea preotului, acum patru ani (cu un an înainte de a mă îmbolnăvi), această disciplină s-a manifestat în pasiunea cu care toţi au smuls flori şi arbuşti din grădinile lor şi le-au dus la mormânt, ca să-i aducă lui Cachorro un ultim omagiu.
Colectia Bibliotecarul
Doar acest om n-a asistat la înmormântare. Tocmai singurul care îşi datora viaţa categoricei şi contradictoriei subordonări a satului faţă de preot. Fiindcă în noaptea când au pus cele patru damigene de rachiu în piaţa publică, iar Macondo a fost un sat călcat de o ceată de barbari înarmaţi – un sat îngrozit, care îşi arunca morţii la groapa comună – cineva şi-a amintit, probabil, că la acest colţ de stradă locuia un medic. Au rezemat targa de poartă şi (fiindcă n-a deschis; a vorbit dinăuntru) i-au strigat: „Doctore, ai grijă de răniţi, că ceilalţi medici nu mai prididesc”, iar el a răspuns: „Duceţi-i altunde; nu ştiu nimic de aşa ceva”; dar ei i-au zis: „Eşti singurul doctor care ne-a mai rămas. Trebuie să-ţi fie milă”; şi el a răspuns (dar tot n-a deschis uşa), iar gloata şi l-a închipuit în mijlocul salonului, cu lampa ridicată, cu ochii duri şi galbeni în lumină: „Am uitat tot ce ştiam despre răni. Duceţi-i altunde”, şi uşa a rămas încuiată (fiindcă nu s-a deschis niciodată), deşi bărbaţi şi femei din Macondo agonizau în faţa ei. În acea noapte, gloata ar fi fost în stare de orice. Se pregătea să dea foc casei şi să-i facă scrum singurul locatar. Dar s-a ivit Cachorro. Părea că stătea nevăzut, de pază, ca să
evite moartea casei şi a bărbatului. „Nimeni n-are să se atingă de uşa asta”, se zice c-ar fi spus Cachorro. Şi se mai zice că asta-i tot ce-a spus, cu braţele deschise în cruce, cu chipul inexpresiv şi rece al hârcii de vacă iluminat de strălucirea furiei ţărăneşti. Atunci furia li s-a ogoit, şi-a schimbat cursul, dar tot i-au mai putut striga sentinţa care garanta, în vecii vecilor, sosirea acestei miercuri.
Ducându-mă spre pat ca să le spun flăcăilor să deschidă uşa, îmi trece prin minte: Trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. Şi mă
gândesc că, dacă nu vine în cinci minute, vom scoate coşciugul fără
autorizaţie şi vom pune mortul în stradă, aşa că va trebui îngropat chiar în faţa casei. „Cataure”, îl chem pe cel mai mare dintre oamenii mei, iar el abia are vreme să ridice capul, că se şi aud paşii
Colectia Bibliotecarul
primarului, înaintând în odaia vecină.
Ştiu că vine drept la mine şi încerc să fac la iuţeală stânga împrejur, însă piciorul beteag îmi trage clapa, mă reped înainte, convins că am să cad şi am să mă lovesc cu faţa de marginea sicriului, dar mă poticnesc în braţul lui, mă prind din răsputeri de el şi-i aud glasul paşnic de stupid, zicând:
— Nu-ţi face griji, colonele. Te asigur că n-are să se întâmple nimic.
Şi cred că-i aşa, deşi ştiu că spune aşa, ca să-şi dea curaj singur.
— Nu cred că se poate întâmpla ceva, îi spun, dar cred pe dos, iar el zice ceva despre copacii ceiba4 din cimitir şi îmi dă autorizaţia de înmormântare. Fără s-o citesc, o îndoi, o pun în buzunarul jachetei şi îi spun: Oricum, ce-o să se întâmple trebuia să se întâmple. E ca şi cum ar fi anunţat în almanah.
Primarul se adresează flăcăilor. Le porunceşte să bată sicriul în cuie şi să deschidă uşa. Mă uit la ei cum se mişcă, căutând ciocanul şi cuiele care vor şterge pe veci imaginea acestui bărbat, un domn neajutorat venit de niciunde, pe care l-am văzut ultima oară acum trei ani, în faţa patului meu de suferinţă, cu capul şi chipul tăbăcite de o decrepitudine prematură. Tocmai mă scosese din ghearele morţii. Forţa care îl adusese aici, care îi dăduse de veste că eram bolnav părea să fie şi cea care îl ţinea în faţa patului meu, zicând:
— Trebuie doar să faci câteva exerciţii cu piciorul. S-ar putea să ai nevoie de baston de aici înainte.
Două zile mai târziu, l-am întrebat ce-i datoram, iar el mi-a răspuns:
— Nu-mi datorezi nimic, colonele. Dar, dacă vrei să-mi faci o favoare, când am să mă trezesc ţeapăn în zori, aruncă peste mine un
4 Arbore sud-american tropical decorativ, al cărui lemn e folosit în ebenisterie şi a cărui fibră se utilizează în industria textilă, (n.tr.)