— Te doare?
Îi spun că nu, că pur şi simplu mă gândeam că n-aş putea să port ochelari. Iar ea zâmbeşte, trage adânc aer în piept şi îmi zice:
— Probabil că eşti transpirat.
E adevărat, hainele îmi ard pielea, catifeaua reiată verde şi groasă
închisă până sus mi se lipeşte de trup cu sudoare şi-mi dă o senzaţie chinuitoare.
— Da, spun.
Şi mama se apleacă spre mine, îmi desface nodul şi îmi face vânt în jurul gâtului, spunând:
— Când ajungem acasă, ai să te odihneşti, ca să poţi face o baie.
— Cantaure, aud.
Exact acum intră iar pe uşa din spate bărbatul cu revolver. Când apare în tocul uşii, îşi scoate pălăria şi merge grijuliu, de parcă s-ar teme să nu deştepte cadavrul. Dar o face ca să-l sperie pe bunicul, care cade cu faţa în jos, împins de bărbat, se clatină şi izbuteşte să se prindă tocmai de braţul celui care a încercat să-l facă să se clatine.
Ceilalţi se opresc din fumat şi stau în continuare pe pat, ca patru corbi pe şevalet. Când intră cel cu revolverul, corbii se înclină, vorbesc în taină, iar unul dintre ei se ridică, se duce până la masă şi ia cutiuţa de cuie şi ciocanul.
Colectia Bibliotecarul
Bunicul stă de vorbă cu bărbatul lângă sicriu. Bărbatul zice:
— Nu-ţi face griji, colonele. Te asigur că n-are să se întâmple nimic.
Iar bunicul zice:
— Nu cred că se poate întâmpla ceva.
Iar bărbatul zice: — Îl puteţi îngropa afară, lângă gărduleţul din stânga cimitirului, unde copacii ceiba sunt mai înalţi.
Apoi îi dă bunicului o hârtie, zicând:
— Ai să vezi că are să iasă totul bine.
Bunicul se sprijină în baston cu o mână, ia hârtia cu cealaltă şi o bagă în buzunarul jachetei, unde ţine cesuleţul pătrat din aur, atârnat de un lanţ.
— Oricum, ce-o să se întâmple trebuia să se întâmple. E ca şi cum ar fi anunţat în almanah.
Bărbatul zice:
— Sunt câţiva oameni la ferestre, dar numai din pură curiozitate.
Femeile vin la fereastră întotdeauna şi pentru orice.
Dar cred că bunicul nu l-a auzit, pentru că se uită în stradă pe fereastră. Atunci bărbatul se mişcă, ajunge la pat şi le spune flăcăilor, făcându-şi vânt cu pălăria: — Acum îl puteţi bate în cuie.
Între timp, deschideţi uşa să între puţină răcoare.
Flăcăii se pun în mişcare. Unul dintre ei se apleacă asupra sicriului cu ciocanul şi cuiele, iar ceilalţi se îndreaptă spre uşă.
Mama se ridică. E transpirată şi palidă. Trage un scaun, mă ia de mână şi mă dă deoparte, ca să poată trece flăcăii care au venit să
deschidă uşa.
La început încearcă să tragă zăvorul care pare sudat de belciugele ruginite, dar nu-l pot mişca. E ca şi cum cineva ar apăsa cu forţă
dinspre stradă. Dar când unul dintre bărbaţi se sprijină de uşă şi o loveşte, în odaie se ridică un zgomot de lemn, balamale ruginite,
Colectia Bibliotecarul
broaşte sudate de vreme, strat pe strat, iar uşa se deschide, enormă, cât să poată trece doi bărbaţi unul peste altul; şi lemnul scrâşneşte îndelung, iar fiarele se trezesc. Înainte de a ne putea da seama ce se petrece, în odaie răbufneşte lumina, cu spatele, puternică şi perfectă, fiindcă i-au luat sprijinul care a susţinut-o vreme de două veacuri şi, cu forţa a două sute de boi, cade pe spate în cameră, ducând cu sine umbra lucrurilor în căderea turbulentă. Oamenii devin brutal vizibili, ca un fulger la amiază, se clatină şi am senzaţia că ar fi trebuit să se ţină ca să nu-i dea jos lumina.
Când se deschide uşa, o pasăre a ogorului începe să cânte prin sat. Acum văd strada. Văd praful strălucitor şi fierbinte. Văd câţiva bărbaţi rezemaţi pe trotuarul opus, cu braţele încrucişate, privind spre odaie. Aud iar pasărea ogorului şi-i spun mamei:
— O auzi?
Ea zice că da, că trebuie să fie trei. Dar Ada mi-a zis că păsările ogorului cântă când simt duhoare de mort. Sunt gata să-i spun asta mamei, chiar când aud zgomotul imens al ciocanului în floarea primului cui. Ciocanul loveşte, loveşte şi umple totul; se odihneşte o secundă şi loveşte iar, rănind lemnul de şase ori la rând, trezind vuietul lung şi trist al scândurilor adormite, iar mama, cu capul întors în partea cealaltă, se uită în stradă pe fereastră.
Când termină de bătut cuiele, se aud cântând mai multe păsări ale ogorului. Bunicul le face un semn oamenilor lui. Ei se apleacă, se aşază pe laturile sicriului, iar cel care rămâne în colţ, cu pălăria, zice:
— Nu-ţi face griji, colonele.
Şi atunci bunicul se întoarce spre colţ, agitat şi cu gâtul umflat şi stacojiu, ca al unui cocoş de luptă. Dar nu zice nimic. Bărbatul însă
vorbeşte iar, din colţul lui: