Colectia Bibliotecarul
catârce lăsate de izbelişte, muritori de foame în grajdul hotelului, cei dintâi eram cei din urmă; noi eram străini; venetici.
După război, când am venit la Macondo şi am putut aprecia calitatea solului, am ştiut că vijelia avea să vină odată şi odată, dar nu ne-a dus mintea la forţa ei. De aceea, simţind că se apropia avalanşa, n-am putut decât să punem farfuria, furculiţa şi cuţitul în spatele porţii şi să ne aşezăm, aşteptând răbdători ca noii sosiţi să ne cunoască. Atunci a fluierat trenul întâi oară. Vijelia s-a rotit şi i-a ieşit în întâmpinare, dar, rotindu-se, şi-a pierdut avântul, câştigând în unitate şi vigoare; şi a suferit procesul natural de fermentaţie, intrând în germenii pământului.
(Macondo, 1909)
Colectia Bibliotecarul
1
Văd pentru prima oară un leş. E miercuri, dar mi se pare că-i duminică, pentru că nu m-am dus la şcoală şi mi-am pus hainele de catifea reiată verde, care mă strâng pe ici, pe colo. Ţinând-o pe mama de mână şi urmându-l pe bunicul, care dibuie drumul cu bastonul la fiecare pas ca să nu dea peste ceva (nu vede bine pe întuneric şi şchioapătă), am trecut prin faţa oglinzii din salon şi atunci mi-am zărit tot trupul îmbrăcat în verde şi băsmăluţa albă şi apretată, strâns legată la gât, într-o parte. M-am văzut în oglinda rotundă şi pătată şi mi-am zis: Ăsta-s eu, de parcă ar fi duminică.
Ajungem la casa răposatului.
În odaia închisă, căldura e sufocantă. Se aude doar zumzetul soarelui pe străzi şi nimic altceva. Aerul s-a oprit în loc, concret; ai impresia că-l poţi răsuci ca pe o foaie de tinichea. Acolo unde au pus cadavrul miroase a cufere, dar nu le zăresc pe nicăieri. Într-un colţ, e un hamac, cu un capăt legat de un belciug. Pute a resturi.
Cred că lucrurile stricate şi aproape putrede din jur arată ca şi cum ar trebui să pută a resturi, deşi în realitate au alt miros. Întotdeauna am crezut că morţii trebuie să poarte pălărie. Acum văd că nu. Văd că au capul alungit şi mandibula legată cu o băsmăluţă. Văd că au gura întredeschisă şi, din spatele buzelor învineţite, li se zăresc dinţii pătaţi şi neregulaţi. Văd că au limba muşcată într-o parte, groasă şi moale, ceva mai închisă la culoare decât faţa, ca atunci când legi degetele cu o sfoară din cânepă. Văd că au ochii deschişi, mult mai mult ca oamenii, nesăţioşi şi ieşiţi din orbite, iar pielea pare să fie din pământ îndesat şi reavăn. Credeam că mortul e o persoană liniştită şi adormită, iar acum văd că e exact pe dos. Văd că pare un om treaz şi furios, ca după o încăierare.
Şi mama s-a îmbrăcat de parcă ar fi duminică. Şi-a tras pălăria
Colectia Bibliotecarul
veche de paie peste urechi şi şi-a pus o rochie neagră, închisă până
în gât, cu mâneci lungi. Cum azi e miercuri, o văd distantă, necunoscută, şi mi se pare că vrea să-mi zică ceva, în vreme ce bunicul se ridică să-i primească pe bărbaţii care au adus coşciugul.
Mama stă jos lângă mine, cu spatele la fereastra închisă. Răsuflă
greu şi tot timpul îşi potriveşte şuviţele de păr care îi ies de sub pălăria pusă în grabă. Bunicul le-a poruncit bărbaţilor să aşeze sicriul lângă pat. Doar atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, mortul poate să încapă în el. Când au adus coşciugul, am avut impresia că e prea mic pentru trupul lung cât patul.
Nu ştiu de ce m-au luat cu ei. Niciodată n-am intrat în această
casă şi chiar am crezut că e nelocuită. E mare, pe colţ, iar uşile cred că nu i-au fost deschise nicicând. Doar acum, după ce mama mi-a zis: „După-amiază nu te duci la şcoală”, şi nu m-am bucurat, pentru că mi-a spus-o cu o voce gravă şi rezervată; şi am văzut-o aducându-mi hainele din catifea reiată, pe care mi le-a pus fără o vorbă şi am ieşit la poartă alăturându-ne bunicului; şi am trecut de cele trei case care o despart de a noastră, doar acum mi-am dat seama că la acest colţ de stradă locuia cineva. Cineva care a murit şi care probabil că e bărbatul de care a pomenit mama când mi-a zis:
„Trebuie să fii foarte cuminte la înmormântarea doctorului”.
Când am intrat, n-am văzut mortul. Bunicul stătea în uşă, vorbind cu bărbaţii, şi apoi ne-a poruncit să intrăm. Am crezut că
era cineva în odaie, dar când am intrat am simţit-o întunecoasă şi pustie. Încă din prima clipă, căldura mi-a biciuit obrajii şi am simţit duhoarea resturilor, solidă şi perenă la început, care vine acum, ca şi căldura, în unde rare, şi apoi dispare. Mama m-a dus de mână prin încăperea întunecoasă şi m-a aşezat lângă ea, într-un colţ. Abia după o clipă am început să văd câte ceva. L-am zărit pe bunicul, încercând să deschidă o fereastră care părea lipită, sudată pe lemnul
Colectia Bibliotecarul
tocului, şi lovind cu bastonul în clanţe, umplându-şi sacoul de praf la fiecare mişcare. Am întors capul să văd unde se ducea bunicul, care declarase că nu putea să deschidă fereastra, şi abia atunci am observat pe cineva în pat. Bărbatul era negricios, lung, nemişcat.
Am întors capul spre mama care, îngândurată şi serioasă, privea spre alt loc al încăperii. Cum picioarele nu-mi ajung până-n podea, ci-mi rămân în aer, suspendate la o palmă de duşumea, mi-am pus mâinile sub coapse, cu palmele proptite în scaun, şi am început să le legăn, fără să mă gândesc la nimic, până mi-am amintit că mama îmi spusese: „Trebuie să fii foarte cuminte la înmormântarea doctorului”. Atunci am simţit ceva rece în spate, m-am întors să
văd, dar nu era decât peretele din lemn uscat şi fisurat. A fost ca şi cum cineva mi-ar fi zis din perete: „Nu da din picioare, fiindcă
bărbatul din pat e doctorul şi e mort”. Şi, când m-am uitat spre pat, l-am văzut cu alţi ochi. Nu l-am mai văzut dormind, ci mort.
De atunci, oricât m-aş strădui să nu-l privesc, simt că parcă
cineva m-a legat cu faţa la el. Şi, cu toate strădaniile de a privi în altă
parte, eu îl văd oricum, peste tot, cu ochii ieşiţi din orbite, cu faţa verde şi moartă în beznă.
Nu ştiu de ce n-a venit nimeni la înmormântare. Am venit eu, bunicul, mama şi cei patru flăcăi care lucrează la bunicul. Bărbaţii au adus o pungă cu var şi au golit-o în coşciug. Dacă mama n-ar fi ciudată şi neatentă, aş întreba-o de ce fac aşa. Nu înţeleg de ce trebuie să pună var în sicriu. Când au golit punga, unul a scuturat-o peste coşciug şi tot au mai căzut câteva fire, care păreau mai degrabă rumeguş decât var. Au luat mortul de umeri şi de picioare.
Poartă un pantalon obişnuit, strâns în talie cu o curea lată şi neagră, şi o cămaşă cenuşie. N-are decât pantoful stâng. Cum ar spune Ada, cu un picior e prinţ şi cu altul, cerşetor. Pantoful drept e aruncat la un capăt al patului. În pat, părea că pe mort îl deranja ceva. În
Colectia Bibliotecarul
sicriu, pare că stă mai comod, mai liniştit, iar chipul lui, de om viu şi treaz după o încăierare, a căpătat un aer calm şi sigur. Profilul i s-a îndulcit; e ca şi cum acolo, în coşciug, se simte de-acum în locul care i se cuvine oricărui răposat.
Bunicul s-a plimbat prin odaie. A luat nişte obiecte şi le-a pus în sicriu. M-am uitat iar la mama, sperând că are să-mi spună de ce pune bunicul obiecte în sicriu. Dar mama e imperturbabilă în rochia neagră şi parcă se străduieşte să nu privească spre mort. Şi eu vreau să fac aşa, dar nu pot. Îl ţintuiesc cu privirea, îl cercetez. Bunicul pune o carte în coşciug, face un semn flăcăilor, iar trei dintre ei pun capacul peste cadavru. Numai atunci mă simt eliberat de mâinile care îmi ţineau capul întors spre el şi încep să mă uit prin odaie.
O privesc iar pe mama. Pentru prima oară de când am intrat în casă, se uită la mine şi îmi zâmbeşte, iar surâsul ei forţat e găunos; aud în depărtare fluieratul trenului, care se pierde după ultima cotitură. Aud un zgomot din colţul unde-i hoitul. Văd că unul dintre bărbaţi ridică un capăt al capacului şi bunicul bagă în sicriu pantoful mortului, cel uitat în pat. Trenul fluieră iar, tot mai departe, şi pe neaşteptate îmi dă prin minte: „E două şi jumătate”.
Îmi amintesc că la ora asta (pe când trenul fluieră la ultima cotitură
de lângă sat), băieţii fac cozi la şcoală, ca să între la prima oră de după-amiază.
„Abraham”, mă gândesc.
N-ar fi trebuit să aduc copilul. Aşa spectacol nu-i pentru el. Şi mie, care o să împlinesc treizeci de ani, îmi face rău aerul rarefiat de prezenţa cadavrului. I-am putea spune tatei că nu ne simţim bine într-o încăpere în care s-au adunat, vreme de şaptesprezece ani, reziduurile unui bărbat rupt de tot ce poate fi luat drept sentiment ori recunoştinţă. Poate că tata a fost singura persoană care l-a simpatizat. Simpatia lui inexplicabilă îl ajută acum să nu
Colectia Bibliotecarul