gândesc: Sunt nouă ani, un an după sentinţă, de când n-a mai deschis jurnalele. Încă de atunci renunţase la ultima legătura cu locurile natale şi
Colectia Bibliotecarul
cu oamenii de acolo.
Bărbaţii aduc coşciugul şi iau cadavrul. Atunci îmi aduc aminte de ziua când, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, a venit la noi acasă
şi mi-a înmânat scrisoarea de recomandare, datată în Panama la sfârşitul marelui război şi adresată mie de Administratorul General al Litoralului Atlantic, colonelul Aureliano Buendia. Caut în bezna cufărului fără fund flecuşteţele rătăcite. E în celălalt colţ, n-are cheie şi înăuntrul lui sunt lucrurile aduse atunci. Îmi amintesc: Avea două
cămăşi obişnuite, o cutie cu dinţi, un portret şi formularul acesta vechi dincarton. Le adun şi le pun înăuntru, înainte de a se închide coşciugul.
Portretul mai e încă pe fundul cufărului, aproape tot acolo unde fusese şi atunci. E dagherotipul unui militar cu decoraţii. Arunc şi portretul în sicriu. Pun dantura falsă şi, la urmă, formularul. Când termin, le fac semn bărbaţilor să închidă sicriul. Mă gândesc: Acum călătoreşte iar. Normal ar fi ca ultima oară să ia cu el lucrurile care l-au însoţit penultima dată. Cel puţin, aşa-i cel mai normal. Şi atunci mi se pare, pentru prima oară, că e un mort liniştit.
Cercetez încăperea şi văd că şi-a uitat un pantof pe pat. Cu el în mână, le fac încă o dată semn oamenilor mei, iar ei ridică din nou capacul exact în momentul când fluieră trenul, pierzându-se la ultima cotitură de după sat. „E două şi jumătate”, îmi trece prin minte. Două şi jumătate, în 12 septembrie 1928; aproape aceeaşi oră a acelei zile din 1903, când acest bărbat s-a aşezat întâia oară la masa noastră şi a cerut să mănânce iarbă. Atunci, Adelaida l-a întrebat:
— Ce fel de iarbă, doctore?
Iar el, cu vocea lui cumpătată de rumegător, încă uşor nazală:
— Iarbă obişnuită, doamnă. De-aia de care mănâncă măgarii.
Colectia Bibliotecarul
2
Adevărul e că Meme nu-i în casă şi nimeni n-ar putea zice precis de când. Am văzut-o ultima oară acum unsprezece ani. Încă mai ţinea aici, pe colţ, dugheana cu leacuri, pe care nevoile vecinilor o transformaseră pe nesimţite într-un de toate pentru toţi. Totul foarte ordonat, după modelul hărniciei scrupuloase şi metodice cu care Meme îşi petrecea ziua cosând pentru vecini, la una dintre cele patru maşini de cusut Domestic existente pe atunci în sat, ori în spatele tejghelei, ocupându-se de clienţi cu simpatia arătată de indience, la care ea n-a renunţat nicicând, deschisă şi totodată
rezervată; un amestec complex de ingenuitate şi neîncredere.
N-o mai văzusem pe Meme de când plecase de la noi, dar e adevărat că n-aş putea spune exact când s-a dus să locuiască în colţ, la doctor, nici cum a putut fi atât de lipsită de demnitate, încât să fie ibovnica unui bărbat care a refuzat s-o îngrijească, deşi amândoi locuiau în casa tatălui meu, ea luată de suflet, iar el ca oaspete permanent. Am aflat de la mama mea vitregă că doctorul era soi rău, că îi ţinuse o lungă predică tatei, pentru a-l convinge că Meme n-avea nimic grav. O zicea fără s-o fi văzut, fără să se fi mişcat din camera lui. Oricum, chiar dacă boala indiencei n-ar fi fost decât ceva trecător, tot ar fi trebuit s-o îngrijească, măcar pentru consideraţia cu care fusese tratat în cei opt ani cât stătuse la noi.
Nu ştiu cum s-a petrecut. Ştiu că într-o zi, când s-a crăpat de ziuă, Meme şi el nu mai erau în casă. Mama mea vitregă a pus să se închidă odaia şi n-a mai vorbit de el până acum doisprezece ani, când coseam împreună la rochia mea de mireasă.
La trei sau patru duminici după ce plecase de la noi, Meme s-a dus la biserică, să asiste la liturghia de la opt, cu o rochie din mătase imprimată ţipător şi o pălărie ridicolă, împodobită cu un buchet de
Colectia Bibliotecarul
flori artificiale. Fusese întotdeauna atât de simplă la noi acasă, desculţă în cea mai mare parte a zilei, că în duminica aceea, când a intrat în biserică, mi s-a părut altă Meme, nu a noastră. A ascultat liturghia în faţă, printre doamne, ţeapănă şi afectată, sub grămada de lucruri puse pe ea şi care o făceau complicat de nouă, de o noutate spectaculoasă şi plină de farafastâcuri. A stat în genunchi, tot în faţă. Până şi devoţiunea cu care a ascultat liturghia era ceva necunoscut la ea; şi chiar şi în felul cum se închina era ceva din ţopenia înflorită şi strălucitoare cu care intrase în biserică, uluindu-i pe cei care o cunoscuseră ca slujnică la noi acasă şi surprinzându-i pe cei care n-o văzuseră niciodată.
Eu (pe atunci n-aveam mai mult de treisprezece ani) mă întrebam cărui fapt se datora schimbarea; de ce dispăruse Meme din casa noastră şi reapăruse în acea duminică în biserică, semănând mai mult cu o iesle de Crăciun decât cu o doamnă, ca şi cum indianca şi-ar fi pus haine pentru trei doamne la un loc, ca să asiste la liturghia de Paşte, şi tot ar mai fi prisosit pe ea volănaşe şi mărgele de sticlă
cât să mai îmbraci una. Când liturghia a luat sfârşit, femeile şi bărbaţii s-au oprit în uşă, ca s-o vadă ieşind; s-au oprit în pronaos, pe două rânduri în faţa uşii principale, şi chiar cred că a fost ceva tainic premeditat în solemnitatea indolentă şi batjocoritoare cu care au aşteptat, muţi, ca Meme să ajungă la uşă, apoi să închidă şi să
deschidă ochii, în perfectă armonie cu umbreluţa ei în culorile curcubeului. Aşa a trecut printre cele două şiruri de femei şi bărbaţi, ridicolă în travestiul ei de păun cu tocuri înalte, până când un bărbat a dat să închidă cercul şi Meme a rămas în mijloc, nimicnicită, confuză, încercând să schiţeze un surâs distins, care i-a ieşit tot atât de pompos şi de fals cum arăta. Dar, când Meme a ieşit, deschizându-şi umbreluţa şi dând să păşească, tata era lângă mine şi mă trăgea spre grup. De cum au început bărbaţii să închidă
Colectia Bibliotecarul
cercul, tata şi-a croit drum spre Meme care, îmbrâncită, căuta să
scape din asediu. Tata a luat-o de braţ, fără să privească la concurenţă, şi a dus-o în mijlocul pieţei cu aerul mândru şi sfidător pe care îl adoptă când face ceva cu care ceilalţi nu-s de acord.
A trecut ceva vreme până am aflat eu că Meme se dusese acolo ca ibovnică a doctorului. Pe atunci, dugheana era deschisă şi ea continua să vină la liturghie ca o adevărată doamnă din lumea bună, fără să-i pese de ce se spunea ori se gândea, ca şi cum ar fi uitat ce păţise în prima duminică. Dar, după două luni, n-a mai fost zărită prin biserică.
Eu mi-l aminteam pe doctor acasă la noi. Îi ţineam minte mustăţile negre şi răsucite şi felul cum se uita după femei, cu ochi lascivi şi pofticioşi, de câine. Dar îmi amintesc şi că nicicând nu m-am apropiat de el, poate pentru că-l consideram un animal ciudat, care se aşeza la masă după ce se ridicau toţi şi se hrănea cu iarba pe care o mâncau măgarii. Când cu boala tatei, acum trei ani, doctorul încă nu ieşise din casa de pe colţ, din noaptea în care refuzase să
acorde asistenţă răniţilor, la fel cum, cu şase ani mai înainte, i-o refuzase femeii care, două zile mai târziu, avea să-i devină ibovnică.
Sărăcia ei de dugheană a fost închisă înainte ca satul să dea o sentinţă cu privire la doctor. Eu ştiu că Meme a mai vieţuit aici câteva luni ori câţiva ani după închiderea dughenei. Probabil că s-a făcut nevăzută mult mai târziu, ori chiar când s-a aflat că se făcuse nevăzută, pentru că aşa scria pe fiţuica apărută aici, pe poartă.
Conform ei, doctorul şi-ar fi ucis ibovnica şi ar fi îngropat-o în livadă, de teamă ca satul să nu-l otrăvească prin mijlocirea ei. Dar eu am văzut-o pe Meme înainte de a mă mărita. Acum unsprezece ani, când veneam de la rozariu, indianca a ieşit în uşa dughenei şi mi-a zis cu un aer vesel şi uşor ironic:
Colectia Bibliotecarul
— Chabela2, ai să te măriţi şi mie nu mi-ai zis nimic.
— Da, îi spun; aşa trebuie să fi stat lucrurile.
Atunci întind frânghia, la un capăt al căreia se mai vede carnea vie a firelor de curând tăiate cu cuţitul. Refac nodul pe care oamenii mei l-au tăiat ca să dea jos trupul şi arunc unul dintre capete peste bârnă, lăsând frânghia atârnată şi agăţată, destul de zdravănă ca să
mai poată oferi multe morţi asemenea celei a acestui bărbat.
Răcorindu-şi faţa lovită de sufocare şi rachiu cu pălăria, el zice:
— E chiar frânghia de care şi-a atârnat hamacul mulţi ani în şir.
Trage un scaun, îmi dă pălăria şi se prinde fără niciun ajutor de ea, îmbujorat la faţă din pricina efortului. Apoi rămâne în picioare pe scaun, privind capătul care atârnă. Zice:
— Nu-i cu putinţă. Frânghia n-ajunge ca să mi-o răsucesc în jurul gâtului.