— Eşti bărbat respectabil, colonele. Ştii că-i dreptul meu.
Îi spun:
— Ştii mai bine ca oricine că-i mort.
El zice:
— Adevărat, dar, la urma urmelor, eu nu-s decât un funcţionar.
Legal nu-i decât certificatul de deces.
Îi spun:
— Dacă legea-i de partea ta, profită şi adu un medic care să emită
certificatul de deces.
Cu capul ridicat, dar fără fumuri, foarte calm, dar fără cel mai mic semn de slăbiciune ori nelămurire, el zice:
— Eşti bărbat respectabil şi ştii că asta-i cu adevărat ceva arbitrar.
Auzindu-l, înţeleg că rachiul l-a prostit mai puţin decât laşitatea.
Acum îmi dau seama că primarul împărtăşeşte reproşul nutrit zece ani la rând, din noaptea furtunoasă când au fost aduşi răniţii la poartă şi (pentru că n-a deschis; a vorbit dinăuntru) i-au strigat:
— Doctore, ai grijă de răniţi, că ceilalţi medici nu mai prididesc; şi, tot fără să deschidă (pentru că uşa a rămas închisă, iar răniţii culcaţi pe jos în faţa ei): Eşti singurul doctor care ne-a mai rămas.
Trebuie să ai milă.
Iar el a răspuns (şi nici atunci nu s-a deschis uşa), iar mulţimea şi l-a închipuit în mijlocul salonului, cu ochii galbeni şi duri luminaţi de lampa de sus:
— Am uitat tot ce ştiam despre răni. Duceţi-i altunde.
Şi a continuat (pentru că, de atunci, uşa nu s-a mai deschis nicicând) cu uşa închisă, în vreme ce reproşurile creşteau, se ramificau, deveneau virulenţa colectivă care nu mai avea să înceteze niciodată în Macondo, pentru ca în fiecare ureche să răsune nestăvilit sentinţa – strigată în acea noapte – care l-a condamnat pe
Colectia Bibliotecarul
doctor să putrezească în spatele acestor pereţi.
Au mai trecut încă zece ani, în care n-a băut din apa satului, hărţuit de teama să nu fie otrăvită; s-a hrănit cu legumele pe care el şi ibovnica lui indiancă le cultivau în patio. Acum satul simte că
vine ora la care poate să-i refuze mila pe care el i-a refuzat-o cu zece ani în urmă, iar Macondo, care îl ştie mort (pentru că toţi trebuie să
se fi deşteptat în această dimineaţă ceva mai uşuraţi), se pregăteşte să savureze plăcerea mult râvnită, pe care cu toţii o consideră
meritată. Nu vor decât să simtă duhoarea putrezirii organice din spatele uşilor care atunci nu s-au deschis. Încep să cred că
promisiunea mea n-are să aibă nici urmă de valoare în faţa cruzimii satului, şi că-s încercuit, înconjurat de urile şi neîndurarea cetei de resentimentari.
Până şi biserica a găsit cum să mi se pună în cale. Padre Ángel mi-a zis acum o clipă:
— Nici măcar n-am să îngădui ca un bărbat care se spânzură să
fie îngropat în pământ sfinţit, după ce a trăit şaizeci de ani fără
Dumnezeu. Iar pe tine, Domnul Nostru te-ar privi cu ochi buni dacă
te-ai abţine să duci la bun sfârşit ceea ce n-ar fi o facere de bine, ci o păcătoasă răzvrătire.
Eu i-am spus:
— Îngroparea morţilor e, după cum stă scris, o facere de bine .
Iar padre Angel a zis:
— Da. Dar în acest caz, ar trebui s-o facă sanepidul, nu noi.
Am venit. I-am chemat pe cei patru flăcăi care au crescut la noi în casă. Am obligat-o pe fiică-mea, Isabel, să vină cu mine. Astfel, actul devine ceva mai familiar, mai uman, mai puţin personal şi sfidător decât dacă aş fi dus singur cadavrul pe străzile satului, până la cimitir. Cred că Macondo e în stare de orice, după ceea ce am văzut
Colectia Bibliotecarul
de când a început secolul. Dar, dacă n-au să mă respecte pe mine nici măcar pentru că-s bătrân, colonel republican şi, colac peste pupăză, şchiop, dar cu conştiinţa întreagă, sper s-o respecte cel puţin pe fiică-mea, pentru că-i femeie. N-o fac pentru mine. Poate că
nici pentru liniştea mortului. Doar pentru împlinirea unei promisiuni sacre. Am adus-o pe Isabel, dar nu din laşitate, ci din caritate. Ea a adus copilul (şi înţeleg că tot de asta a făcut-o), şi acum stăm aici toţi trei, îndurând greutatea acestei obligaţii nemiloase.
Am sosit doar de-o clipă. Am crezut că aveam să găsim cadavrul încă atârnând din tavan, dar oamenii ne-au luat-o înainte, l-au întins pe pat şi aproape că i-au pus şi giulgiul, cu convingerea secretă că
treaba n-are să dureze mai mult de o oră. Când am sosit, aşteptând să fie adus sicriul, am văzut că fiică-mea şi copilul se aşezau într-un colţ şi am cercetat încăperea, gândindu-mă că doctorul lăsase, poate, ceva care să-i explice hotărârea. Biroul era deschis, plin de hârtii indescifrabile, niciuna scrisă de el. Pe birou era formularul cartonat, cel pe care îl adusese în casă cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când deschisese cufărul enorm în care mi-ar fi putut încăpea lenjeria întregii familii. Dar în cufăr nu erau decât două cămăşi obişnuite, o dantură falsă, care nu putea fi a lui, pur şi simplu pentru că avea toţi dinţii, naturali şi puternici; un portret şi un formular. Deschid sertarele şi în toate dau de imprimate; hârtii şi iar hârtii, vechi, pline de praf; iar jos, în ultimul sertar, dau de dantura falsă pe care o adusese acum douăzeci şi cinci de ani, prăfuită, îngălbenită de vreme şi de nefolosire. Pe noptieră, lângă lampa stinsă, stau pachete de jurnale nedesfăcute. Mă uit peste ele. Sunt franţuzeşti, cele mai noi de acum trei luni: iulie 1928. Mai sunt şi altele nedeschise: ianuarie 1927, noiembrie 1926. Şi cele mai vechi: octombrie 1919. Mă