putrezească între aceşti patru pereţi.
Mă obsedează ridicolul acestor lucruri. Mă nelinişteşte gândul că
peste o clipă vom ieşi în stradă, în urma unui coşciug care va inspira tuturor doar satisfacţie. Îmi închipui cu ce ochi ne vor privi femeile de la ferestre pe tata şi pe mine, mergând cu copilul în urma coşciugului unde putrezeşte singurul om pe care satul şi-a dorit să-l vadă dus la groapă în această uitare neostoită, urmat de cei trei care au hotărât să ducă la bun sfârşit fapta milostivă care trebuie să fie începutul propriei lor ruşini. Şi e posibil ca, din pricina hotărârii luate de tata, mâine să nu vrea nimeni să vină la înmormântarea pe care am organizat-o.
Poate că de asta am adus copilul. Când tata mi-a zis, acum o clipă
„Trebuie să vii cu mine”, primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să iau cu mine copilul, ca să mă simt apărată. Şi acum, în această după-amiază sufocantă de septembrie, iată-ne aici, simţind că lucrurile din jur sunt agenţii neîndurători ai duşmanilor noştri.
Tata n-are de ce să-şi facă griji. În realitate, şi-a petrecut toată viaţa doar cu aşa ceva; a dat satului prilej de bârfă, făcându-şi cele mai neînsemnate pofte, în ciuda tuturor convenienţelor. Acum douăzeci şi cinci de ani, când acest om ne-a intrat în casă, tata trebuie să fi bănuit (observându-i manierele absurde) că azi n-avea nimeni să fie dispus aici, în sat, nici măcar să-i arunce hoitul păsărilor ogorului.
Poate că tata a prevăzut toate obstacolele, a măsurat şi a calculat posibilele inconveniente. Iar acum, după douăzeci şi cinci de ani, trebuie să simtă că asta abia de este împlinirea unei misiuni îndelung premeditate, pe care ar fi dus-o la bun sfârşit oricum, chiar dacă ar fi trebuit să târască singur hoitul pe străzile din Macondo.
Dar, odată sosit ceasul, n-a avut curajul s-o facă singur şi m-a obligat să împart cu el intolerabila promisiune, pe care probabil că a făcut-o cu mult înainte ca eu să am minte. Când mi-a zis „Trebuie să
Colectia Bibliotecarul
vii cu mine”, nu mi-a lăsat vreme să-i pricep tot înţelesul vorbelor; n-am putut ghici cât de ridicol şi de ruşinos e să îngropi un om pe care toată lumea aşteaptă să-l vadă oale şi ulcele în propria vizuină.
Pentru că lumea nu numai că a nădăjduit aşa ceva, dar s-a şi pregătit pentru ca totul să fie astfel şi a aşteptat din tot sufletul, fără
remuşcări şi chiar cu satisfacţia anticipată de a simţi într-o zi cum pluteşte peste sat duhoarea plăcută a putreziciunii lui, fără ca nimeni să fie emoţionat, alarmat ori scandalizat, ci, încântat că a sosit ora râvnită, să spere doar că totul are să dureze până când mirosul greu al mortului are să le sature şi cele mai ascunse resentimente.
Iar acum noi vom lipsi Macondo de plăcerea îndelung râvnită.
Mă simt ca şi cum, într-un fel, hotărârea noastră naşte în inimile oamenilor melancolicul sentiment nu al frustrării, ci al amânării.
Şi tocmai din această pricină ar fi trebuit să las copilul acasă; să
nu-l amestec în uneltirea care acum va prinde trup în noi, aşa cum s-a întâmplat cu doctorul vreme de zece ani. Copilul ar trebui să
rămână în afara ei. Nici măcar nu ştie de ce-i aici, de ce l-am adus în odaia asta plină cu moloz. Stă tăcut, uluit, parcă aşteaptă ca cineva să-i lămurească înţelesul tuturor acestor lucruri; parcă aşteaptă, legănându-şi picioarele, cu mâinile sprijinite de scaun, să i se descifreze înspăimântătoarea ghicitoare. Vreau să fiu sigură că n-are s-o facă nimeni; că nimeni n-are să deschidă uşa nevăzută care îl împiedică să treacă dincolo de raza de acţiune a simţurilor lui.
S-a uitat la mine de multe ori şi sunt sigură că i-am părut ciudată, necunoscută, cu rochia închisă şi pălăria veche pe care le-am îmbrăcat, ca să nu mă dau de gol nici măcar faţă de propriile presentimente.
Dacă Meme ar fi în viaţă, aici în casă, poate că ar fi altfel. S-ar putea crede că am venit pentru ea. S-ar putea crede că am venit să
Colectia Bibliotecarul
iau parte la durerea pe care ea n-ar fi simţit-o, dar pe care ar fi putut-o simula şi pe care satul şi-ar fi putut-o explica. Meme a dispărut acum vreo unsprezece ani. Moartea doctorului anulează
orice posibilitate de a afla unde sălăşluieşte ori, cel puţin, unde îi putrezesc oasele. Meme nu-i aici, dar e probabil că, de-ar fi fost aici (de nu se întâmpla ce s-a întâmplat şi nu s-a putut lămuri vreodată), ar fi fost de partea satului şi împotriva bărbatului care, şase ani în şir, i-a încălzit patul cu tot atâta iubire şi omenie ca şi un catâr.
Aud fluierând trenul la ultima cotitură. „E două şi jumătate”, mă
gândesc; şi mă obsedează că la această oră tot Macondo e cu gândul la ceea ce facem noi aici. Mă gândesc la doamna Rebeca, slabă şi pergamentoasă, cu ceva de fantomă domestică în priviri şi în îmbrăcăminte, aşezată lângă ventilatorul electric, cu chipul umbrit de gratiile de la ferestre. Ascultând cum se pierde trenul după
ultima cotitură, doamna Rebeca îşi lasă capul în jos spre ventilator, chinuită de vipie şi de resentimente, cu fofezele inimii dând roată ca paletele ventilatorului (dar în sens invers) şi şopteşte:
— Dracul şi-a băgat coada în toate astea.
Apoi se înfioară, legată de viaţă prin rădăcinile minuscule ale cotidianului.
Şi Agueda, oloaga, o vede pe Solita1 că se întoarce de la gară după
ce şi-a condus logodnicul; o vede cum îşi deschide umbreluţa de soare şi dă colţul pe strada pustie; o simte cum se apropie cu bucuria sexuală pe care a simţit-o şi ea cândva, dar care s-a transformat în răbduria boală religioasă care o face să zică: „Ai să te zvârcoleşti în pat ca porcul în mocirlă”.
Nu pot să scap de asta. Nu pot să nu mă gândesc că-i două şi jumătate; că trece catârca poştei într-un nor de praf arzător, urmată
de bărbaţii care şi-au întrerupt siesta zilei de miercuri ca să
1 „Singurica” (în sp. în orig.) (n.tr.)
Colectia Bibliotecarul
primească pachetul cu jurnale. Aşezat, padre Angel doarme în sacristie, cu breviarul deschis pe burta pântecoasă, aude cum trece catârca poştei, se scutură de muştele care-i chinuie somnul, râgâie şi spune:
— Mă otrăveşti cu chiftelele tale.
În faţa unor asemenea lucruri, tata dă dovadă de sânge rece.
Chiar şi când a poruncit să se deschidă coşciugul ca să se bage pantoful uitat în pat. Doar el se putea interesa de acest bărbat ordinar. Când o să ieşim cu cadavrul, n-ar fi de mirare ca mulţimea să ne aştepte la poartă cu rahatul adunat azi-noapte şi să arunce cu murdării în noi, pentru că trecem peste voinţa satului. Poate că n-au s-o facă din pricina tatei. Dar poate că au s-o facă, fiindcă-i vorba de ceva atât de nedemn cum este să-i iei satului plăcerea îndelung râvnită, imaginată în decursul multor seri sufocante, ori de câte ori bărbaţi şi femei treceau prin casă şi-şi spuneau: „Mai devreme sau mai târziu vom prânzi cu această duhoare”. Pentru că aşa spuneau toţi, de la prima până la ultima casă.
Peste o clipă va fi ora trei. Domnişoara ştie deja. Doamna Rebeca a văzut-o trecând, a strigat-o, nevăzută în dosul gratiilor, a ieşit un moment din orbita ventilatorului şi i-a zis: „Domnişoara e dracul gol. Tu ştii”. Şi mâine nu fiul meu merge la şcoală, ci alt copil, total diferit; unul care va creşte, va avea urmaşi şi, în cele din urmă, va muri, fără ca nimeni să aibă pentru el datoria recunoştinţei care să-i garanteze o înmormântare creştinească.
Eu aş sta acum liniştită acasă, dacă în urmă cu douăzeci şi cinci de ani la tata n-ar fi venit acest om cu o scrisoare de recomandare, despre care nimeni n-a ştiut vreodată de la cine era, şi n-ar fi rămas la noi, hrănindu-se cu ierburi şi uitându-se la femei cu ochii lui lacomi de câine, ieşiţi din orbite. Dar pedeapsa îmi era scrisă încă
dinainte de a mă naşte şi rămăsese ascunsă, reprimată, până în acest