— Tocmai luam masa de prânz.
Eu îi spun:
— Ştiu. Chiar mi se pare că ai avut timp să-ţi faci şi siesta.
Nu mai ştie ce să zică. Dă înapoi. Se uită la Isabel, care stă jos, cu copilul. Se uită la oameni şi, în cele din urmă, la mine. Dar acum expresia i s-a schimbat. Pare să opteze pentru ceea ce îl obsedează în ultimul moment. Se întoarce cu spatele la mine, se duce spre poliţist şi-i zice ceva. Agentul face un gest şi iese din odaie.
Apoi revine la mine şi mă ia de braţ. Zice:
Colectia Bibliotecarul
— Mi-ar plăcea să stăm de vorbă în cealaltă odaie, colonele.
Acum are glasul total schimbat. Încordat şi tulburat. În drum spre odaia vecină, simţindu-i apăsarea şovăielnică a mâinii pe braţul meu, mă surprind ştiind ce-are să-mi zică.
Spre deosebire de cealaltă, această încăpere e mare şi răcoroasă, invadată de lumina din patio. Aici îi văd ochii tulburi, zâmbetul care nu-i rimează cu privirea. Îi aud glasul:
— Colonele, asta am putea-o aranja altfel.
Iar eu, fără să-l las să termine, îi spun:
— Cât?
Atunci devine cu totul alt om.
Meme adusese o farfurie cu dulceaţă şi două chifle cu sare, pe care mama o învăţase să le facă. Ceasul bătuse ora nouă. Meme stătea jos în faţa mea, în fundul dughenei, şi mânca fără chef, de parcă dulceaţa şi chiflele n-ar fi fost decât decorul care asigura vizita. Eu aşa înţelegeam şi, drept urmare, o lăsam să se piardă în labirinturile ei, să se cufunde în trecut cu entuziasmul nostalgic şi din cauza căruia părea, în lumina fitilului care se consuma pe tejghea, mult mai ridată şi mai bătrână decât în ziua când intrase în biserică purtând pălărie şi tocuri înalte. Era evident că în acea noapte Meme avea chef să-şi aducă aminte. În vreme ce chiar asta făcea, aveai impresia că, în decursul anilor anteriori, stagnase la o unică vârstă fără timp, iar în acea noapte, aducându-şi aminte, îşi punea iar în mişcare timpul propriu şi începea să-şi sufere îndelung amânatul proces de îmbătrânire.
Meme stătea dreaptă şi întunecată, vorbind de pitoreasca splendoare feudală a familiei noastre în ultimii ani ai secolului trecut, dinaintea marelui război. Vorbea despre mama. Şi-o amintea în noaptea când eu veneam de la biserică şi ea îmi zisese: „Chabela, ai să te măriţi şi mie nu mi-ai spus nimic”. În acele zile îmi era dor
Colectia Bibliotecarul
de mama şi încercam să mi-o aduc şi mai tare aminte. „Eşti leită-poleită maică-ta”, a zis. Şi eu am crezut-o cu adevărat. Stăteam jos în faţa indiencei, în al cărui accent se amestecau precizia şi neclaritatea, ca şi cum în ceea ce-şi amintea era mult dintr-o legendă
incredibilă, dar ea o făcea de bună-credinţă şi chiar cu convingerea că trecerea timpului făcuse din legendă o realitate de demult, dar greu de uitat. Mi-a vorbit de voiajul întreprins de părinţii mei în timpul războiului, de călătoria grea pe care o încheiaseră, stabilindu-se la Macondo. Părinţii mei fugeau de aventurile războiului şi căutau un liman prosper şi liniştit unde să-şi ridice corturile; auziseră de viţelul de aur şi se duseseră să-l caute în satul pe atunci în curs de formare, întemeiat de diferite familii refugiate, ai căror membri se străduiau în egală măsură să-şi păstreze tradiţiile şi practicile religioase şi să-şi îngraşe porcii. Macondo a fost pentru părinţii mei pământul făgăduinţei, pacea şi Lâna de Aur. Aici au găsit locul potrivit ca să-şi reconstruiască locuinţa care, nu peste mulţi ani, avea să fie un conac de ţară cu trei grajduri şi două odăi pentru oaspeţi. Meme ţinea minte amănuntele şi vorbea despre lucrurile cele mai extravagante cu o neînfrântă dorinţă de a le retrăi ori cu durerea pe care i-o provoca evidenţa că nu avea să le mai retrăiască. N-au bolit, nici n-au suferit lipsuri pe drum, spunea.
Chiar şi caii dormeau cu apărători împotriva ţânţarilor, nu pentru că tata ar fi fost cheltuitor ori nebun, ci pentru că mama avea un ciudat simţ al milei, sentimente umanitare, şi considera ci ochii Domnului se bucurau la fel şi de un om, şi de un animal apărat de ţânţari. Şi-au cărat peste tot bagajele u ci \ b i\ i i: i. G a k e i \ m A k o extravagante şi stingheritoare; cuierele pline cu lenjeria celor care muriseră înainte de a se naşte şi ei, şi strămoşii, care nu mai puteau fi găsiţi nici la douăzeci de picioare sub pământ; cutii pline cu ustensile de bucătărie, care nu se mai foloseau de mult şi
Colectia Bibliotecarul
aparţinuseră celor mai îndepărtate rude ale părinţilor mei (erau veri primari între ei) şi chiar un cufăr plin cu icoane, cu care reconstruiau altarul casei în fiecare loc pe care îl vizitau. Era o şatră
curioasă cu cai, găini şi patru flăcăi (tovarăşii lui Meme), care crescuseră în casă şi-i urmau pe părinţii mei peste tot, ca animalele dresate de la circ.
Meme îşi amintea cu tristeţe. Aveai impresia că trecerea timpului i se părea o pierdere personală, ca şi cum percepea, cu inima sfâşiată
de amintiri, că, dacă timpul n-ar fi trecut, ea ar mai fi fost încă în călătoria care trebuie să fi constituit o pedeapsă pentru părinţii mei, dar care pentru copii era o sărbătoare, cu spectacole neobişnuite, precum cel al cailor de sub apărătorile de ţânţari.
„Apoi totul a început să meargă din rău în mai rău”, a zis. Au sosit în cătunul Macondo, gata să ia naştere în ultimele zile ale veacului, ca o familie distrusă, încă legată de recenta splendoare trecută, distrusă de război. Indianca şi-o amintea pe mama la sosirea în sat, călărind femeieşte pe-o catârcă, însărcinată, verde la faţă ca bolnavii de malarie, cu picioarele atât de umflate că nu mai putea să
meargă. Poate că în mintea lui dădea rod sămânţa nemulţumirii, dar tata venea hotărât să prindă rădăcini cu orice preţ şi dornic ca mama să-i dăruiască fiul care îi crescuse în pântece în decursul călătoriei şi care o omora treptat, pe măsură ce se apropia momentul naşterii.
Lampa îi lumina profilul. Cu aerul robust de indiancă şi cu părul lins şi gros ca o coamă ori o coadă de cal. Meme stătea asemeni unui idol verde, spectral, pe duşumeaua odăiţei încinse din fundul dughenei, vorbind cum ar fi făcut idolul, de s-ar fi pus să-şi aducă
aminte de vechea-i viaţă pământească. Nicicând nu stătusem lângă
ea, dar în acea noapte, după intimitatea neaşteptată şi spontană, simţeam că mă uneau cu ea legături mai sigure decât cele de sânge.
Colectia Bibliotecarul
Brusc, într-o pauză a lui Meme, l-am auzit tuşind în odaie, chiar unde stau acum, cu copilul şi cu tata. A tuşit sec şi scurt, şi-a dres glasul şi a scos sunetul inconfundabil al omului care se răsuceşte în pat. Meme a tăcut imediat; un nor negru, tăcut, i-a umbrit chipul.
Eu îl uitasem. Cât stătusem acolo (era în jur de ora zece), mă
simţisem singură în casă cu indianca. Apoi tensiunea din casă s-a schimbat. Am simţit oboseala braţului în care ţineam, fără să fi gustat din ele, farfuria cu dulceaţa şi chiflele. M-am aplecat în faţă şi am spus:
— E treaz.
Nemişcată acum, rece şi complet indiferentă, ea a zis:
— O să stea treaz până-n zori.
Pe neaşteptate, mi-am explicat dezamăgirea care se putea citi pe chipul lui Meme când îşi amintea de trecutul de la noi de-acasă.
Vieţile noastre se schimbaseră, vremurile se anunţau bune, iar Macondo era acum un sat zgomotos, unde se găseau bani de ajuns chiar şi pentru risipa de sâmbătă noaptea, dar Meme trăia ancorată
într-un trecut mai bun. Pe când afară se tăia viţelul de aur, înăuntru, în fundul dughenei, viaţa ei era stearpă, anonimă; stătea toată
ziulica la tejghea, iar noaptea cu un bărbat care nu dormea până-n zori şi-şi pierdea vremea dând ocol casei, plimbându-se, privind-o lacom cu ochii lui lascivi de câine, pe care nu i-am putut uita. Mă