emoţiona să mi-o închipui pe Meme cu bărbatul care, într-o noapte, refuzase s-o îngrijească şi, rămânând acelaşi animal dur, străbătea casa ziua întreagă, înrăit, fără amărăciune şi fără milă, scoţând din minţi şi cel mai echilibrat om.
După ce mi-am recăpătat glasul, ştiind că el era aici, treaz, deschizând, poate, ochii de câine ori de câte ori cuvintele noastre răsunau în fundul dughenei, am încercat să schimb vorba.
— Şi cum îţi merge afacerea? am întrebat.
Colectia Bibliotecarul
Meme a zâmbit. Avea un râs trist şi taciturn, ca şi cum nu exprima un sentiment din prezent, ci îl păstra în sertar, ca să-l scoată doar la mare nevoie, dar îl folosea anapoda, de parcă
folosirea lui din an în Paşte o făcea să uite cum se folosea în mod normal.
— Aşa, a zis, dând uşor din cap, şi a recăzut în tăcerea-i abstractă.
Atunci am înţeles că venise ora să plec. I-am dat farfuria lui Meme, fără să-i explic de ce nu mă atinsesem de nimic, iar ea s-a ridicat şi a pus-o pe bufet. M-a privit de-acolo şi a repetat:
— Eşti leită-poleită maică-ta.
Fără îndoială că stăteam în lumină, întunecată de limpezimea care îmi cădea pe faţă, iar Meme nu mă vedea în vreme ce vorbea.
Apoi, când s-a ridicat să pună farfuria pe bufet, prin spatele lămpii, m-a văzut din faţă şi de aceea a şi zis:
— Eşti leită-poleită maică-ta.
Şi a venit să se aşeze.
Atunci a început să-şi amintească de zilele când sosise mama la Macondo. Se dusese de pe catârcă drept în balansoar şi rămăsese acolo vreo trei luni, neclintită, acceptând hrana fără niciun chef.
Uneori primea prânzul şi rămânea până pe la jumătatea după-amiezii cu blidul în mână, ţeapănă, fără să se legene, cu picioarele sprijinite pe un scaun, simţind cum creştea moartea în ele, până
când venea cineva şi îi lua farfuria din mâini. Când i-a venit sorocul, durerile naşterii au scos-o din nepăsare şi s-a sculat singură, dar au trebuit s-o ajute să facă cei douăzeci de paşi care despărţeau coridorul de dormitor, martirizată de invazia morţii care ajunsese la ea în cele nouă luni de suferinţe tăcute. Pe drumul dintre balansoar şi pat a suferit toată durerea, amărăciunea şi chinurile de care fusese scutită în călătoria făcută cu câteva luni în urmă, dar la capătul căreia ajunsese acolo unde ştia că trebuia să ajungă, înainte de a
Colectia Bibliotecarul
îndeplini ultimul act al vieţii.
Părea că moartea mamei l-a adus pe tata în pragul disperării, a zis Meme. Dar, aşa cum a spus chiar el după aceea, când a rămas singur în casă, „nimeni nu se poate încrede în cinstea unui cămin unde bărbatul nu are la îndemână o soţie legitimă”. Cum citise într-o carte că, la moartea unei persoane iubite, trebuie să plantezi o tufă
de iasomie ca să-ţi aminteşti de ea în fiecare noapte, a pus planta agăţătoare lângă zidul care dădea spre patio şi, după un an, s-a însurat a doua oară cu Adelaida, mama mea vitregă.
Uneori credeam că Meme era gata să plângă în timp ce vorbea.
Dar s-a ţinut tare, încântată să ispăşească greşeala de a fi fost fericită
şi de a fi încetat să mai fie din proprie voinţă. Apoi a zâmbit. Şi, mai încolo, s-a întins pe scaun şi s-a umanizat total. A fost ca şi cum şi-ar fi făcut în minte socotelile durerii; când s-a aplecat în faţă, a văzut că
soldul amintirilor bune era încă pozitiv şi a zâmbit cu vechea-i simpatie largă şi batjocoritoare. A spus că restul începuse cu cinci ani mai târziu, când a ajuns în sufrageria unde tata mânca de prânz şi i-a zis:
— Colonele, colonele, în birou vă aşteaptă un străin.
Colectia Bibliotecarul
3
În spatele bisericii, de cealaltă parte a străzii, era un patio fără
pomi. Pe la sfârşitul veacului trecut, când am ajuns la Macondo, încă nu începuse să se construiască biserica. Pe maidanele pustii, uscate, se jucau copiii când ieşeau de la şcoală. Apoi, când a început construirea bisericii, au înfipt patru furci mari lângă patio şi au văzut că pe terenul încercuit se putea ridica o cameră. Şi au făcut-o.
În ea păstrau materiale pentru templul în construcţie.
Când s-au terminat lucrările bisericii, cineva a lipit cu lut pereţii cămăruţei şi a spart o uşă în peretele din spate, care dădea spre micul patio pustiu şi pietros unde nu creştea nici măcar o buruiană.
Un an mai târziu, cămăruţa era aranjată pentru două persoane.
Înăuntru mirosea a var. Era singurul miros plăcut care se simţise mulţi ani la rând şi avea să se simtă vreodată în acea încăpere. După
ce-au văruit pereţii, aceeaşi mână care încheiase construcţia a tras zăvorul la uşa dinăuntru şi i-a pus lacăt celei de-afară.
Odaia n-avea stăpân. Nimeni nu se îngrijise să-şi aroge efectiv drepturi nici asupra terenului, nici asupra materialelor de construcţie. La sosire, primul paroh a mers la una dintre familiile înstărite din Macondo. Apoi s-a mutat în altă parohie. Dar în acele zile (şi posibil înainte de plecarea primului paroh), o femeie cu un copil de ţâţă a ocupat odăiţa, fără ca cineva să fi aflat când ajunsese acolo, nici de unde, nici cum deschisese uşa. Într-un colţ, era un urcior negru, acoperit cu muşchi verde, iar o cană atârna într-un cui.
Dar pe pereţi nu mai era var. În patio, pe pietre, se formase o crustă
de pământ plouat şi întărit. Femeia a făcut o împletitură din ramuri, ca să se apere de soare. Şi, cum n-avea mijloace să facă un acoperiş
de palmier, olane ori zinc, a plantat un butaş de viţă-de-vie lângă
împletitură şi a atârnat o legătură de aloe şi o pâine la poarta de la
Colectia Bibliotecarul