Colectia Bibliotecarul
mortal an bisect când s-au împlinit treizeci de la naşterea mea şi tata mi-a zis: „Trebuie să vii cu mine”. Iar apoi, înainte să am vreme să
întreb, lovind cu bastonul în duşumea: „Trebuie să ieşim din asta, fato, orice-ar ar fi. Doctorul s-a spânzurat azi-dimineaţă”.
Bărbaţii au ieşit şi s-au întors în odaie cu un ciocan şi o cutie de cuie. Dar n-au bătut coşciugul în cuie. Au pus lucrurile pe masă şi s-au aşezat pe patul mortului. Bunicul pare liniştit, dar liniştea lui e imperfectă şi disperată. Nu-i liniştea hoitului din sicriu, ci a bărbatului nerăbdător, care se străduieşte să nu pară aşa. Liniştea bunicului e nepotrivită şi neliniştită, iar el dă ocol încăperii, şchiopătând şi răscolind obiectele care stau claie peste grămadă.
Când descopăr că în odaie-s muşte, începe să mă chinuie gândul că sicriul a rămas plin cu ele. Încă nu l-au bătut în cuie, dar mi se pare că zumzetul pe care la început l-am confundat cu uruitul ventilatorului electric din vecini e al cetei de muşte care se izbesc, oarbe, de pereţii sicriului şi de faţa mortului. Dau din cap; închid ochii; îl văd pe bunicul că deschide un cufăr şi scoate nişte lucruri pe care nu izbutesc să le disting; văd în pat cei patru tăciuni fără
stăpân de la cele patru trabucuri aprinse. Hărţuit de vipia sufocantă, de minutul care nu mai trece, de zumzetul muştelor, simt că parcă
cineva îmi zice: Ai să fii aici. Ai să fii într-un sicriu plin cu muşte. Acum abia împlineşti unsprezece ani, dar într-o zi ai să fii aici, lăsat în voia muştelor într-un coşciug închis. Întind picioarele lipite şi-mi văd propriile ghete negre şi lustruite. „Am un şiret desfăcut”, mă
gândesc şi mă uit iar la mama. Ea se uită la mine şi se apleacă să-mi lege şiretul la gheată.
Din capul mamei se înalţă un abur cald, mirosind ca aerul închis din dulap; miroase a lemn adormit, îmi aduce iar aminte de închisoarea din coşciug. Încep să suflu greu, vreau să ies; vreau să
respir aerul încins al străzii şi recurg la ultima soluţie. Când mama
Colectia Bibliotecarul
se ridică, îi spun în şoaptă:
— Mamă!
Ea surâde şi zice:
— Aha!
Iar eu, aplecându-mă spre ea, spre chipul ei fraged şi strălucitor, tremurând:
— Vreau să merg acolo, în spate.
Mama îl cheamă pe bunicul, îi şopteşte ceva. Îi văd ochii înguşti şi nemişcaţi în spatele ochelarilor, pe când se apropie şi-mi zice:
— Ei, află că acum e imposibil.
Mă întind şi rămân liniştit, indiferent la eşec. Dar lucrurile se petrec iar prea încet. Urmează mai multe mişcări rapide. Apoi mama se apleacă din nou peste umărul meu şi zice:
— Ţi-a trecut?
Vorbeşte cu glas serios şi concret, ca şi cum ar fi, mai mult decât o întrebare, o dojană. Am burta uscată şi tare, dar întrebarea mamei o înmoaie, o lasă plină şi moale, şi totul, chiar şi seriozitatea ei, mă
face agresiv şi sfidător.
— Nu, u spun. Încă nu mi-a trecut.
Mă ţin de stomac şi încerc să bat cu picioarele în duşumea (altă
soluţie extremă), dar lovesc în gol; e distanţa care mă desparte de podea.
Cineva intră în odaie. E un argat al bunicului, urmat de un poliţist şi de un bărbat care poartă şi el pantaloni din dril verde, centură cu revolver şi ţine în mână o pălărie cu borul lat şi răsucit.
Bunicul îi iese în întâmpinare. Bărbatul cu pantalon verde tuşeşte în întuneric, îi şopteşte ceva bunicului, tuşeşte iar; tuşind, îi ordonă
agentului să deschidă fereastra cu forţa.
Pereţii din lemn par fragili. Ca şi cum ar fi făcuţi din cenuşă rece şi bătătorită. Când poliţistul loveşte în ivăr cu ţeava puştii, am
Colectia Bibliotecarul
impresia că giurgiuvelele nu se vor deschide. Casa se va prăbuşi, pereţii se vor prăvăli, dar fără zgomot, ca un palat din cenuşă care s-ar dărâma în aer. Cred că la a doua lovitură vom rămâne în stradă, în plin soare, stând jos, cu capul acoperit de moloz. Dar la a doua lovitură, fereastra se deschide şi lumina intră în odaie; bufneşte violent, ca atunci când ai deschide uşa unui animal care fuge şi adulmecă, mut, fără nicio direcţie precisă; care zgârie cu furie pereţii, în timp ce-i curg balele, apoi se întoarce şi se aruncă, paşnic, în cotlonul cel mai răcoros al capcanei.
Când se deschide fereastra, lucrurile devin vizibile, dar se consolidează în ciudata lor irealitate. Atunci mama respiră adânc, îşi întinde mâinile spre mine şi îmi zice:
— Vino, hai să vedem casa pe fereastră.
Şi, din braţele ei, văd iar satul, ca şi cum m-aş întoarce după o călătorie. Văd casa noastră decolorată şi ruinată, dar răcoroasă, sub migdali; de aici mi se pare că n-am fost niciodată în prospeţimea ei verde şi cordială şi că a noastră e casa imaginară perfectă, pe care mi-a promis-o mama în nopţile mele cu coşmaruri. Şi-l văd pe Pepe, care trece fără să ne vadă, distrat. Pe băieţelul din casa vecină, care trece fluierând, transformat şi necunoscut, de parcă tocmai s-ar fi tuns.
Atunci, primarul se ridică în picioare, cu cămaşa descheiată, asudat şi total şocat. Se apropie de mine, congestionat de exaltarea pe care i-o trezeşte propriu-i argument.
— Nu putem fi siguri că-i mort, până nu începe să pută, zice, îşi termină de încheiat cămaşa şi îşi aprinde o ţigară, cu capul întors iar spre sicriu, gândind, poate: Acum nu pot zice că-s în afara legii. Mă uit drept în ochii lui şi simt că îl privesc cu fermitatea necesară pentru a-i da de înţeles că-i pătrund cele mai ascunse gânduri. Îi spun:
— Te-ai pus în afara legii, ca să le faci celorlalţi pe plac.
Colectia Bibliotecarul
Iar el, ca şi cum chiar asta aştepta să audă, zice: