Şi atunci înţeleg că e deliberat ilogic să caut obstacole cu care să
împiedic înmormântarea.
Îl privesc în faţă, scrutându-i chipul. Îi spun:
— N-ai observat că el era cel puţin cu un cap mai înalt decât tine?
Iar el se întoarce să se uite la coşciug. Zice:
— Nu-s, totuşi, sigur că a făcut-o cu frânghia asta.
Eu sunt sigur că a fost aşa. Şi o ştie şi el, dar vrea să piardă
vremea, de frică să nu-şi ia vreun angajament. În felul cum se mişcă
la voia întâmplării se citeşte laşitatea. Dublă şi contradictorie: aceea de a împiedica ceremonia şi aceea de a da ordin să fie îndeplinită.
Când ajunge în faţa sicriului, se răsuceşte pe călcâie, mă priveşte şi zice:
— Ar trebui să-l văd spânzurat, ca să mă conving.
Eu aş fi făcut-o. Eu le-aş fi dat voie oamenilor mei să deschidă
sicriul şi să-l atârne iar pe spânzurat în laţ, cum a stat până acum
2 Diminutiv al lui Isabel (în sp. în orig.) (n.tr.)
Colectia Bibliotecarul
câteva clipe. Dar ar fi prea mult pentru fiica mea. Ar fi prea mult pentru copilul pe care n-ar fi trebuit să-l ia cu ea. Deşi nu mi-ar displăcea să tratez aşa un mort, să ultragiez carnea lipsită de apărare, să-l deranjez pe bărbatul care stă întâia oară liniştit în propriu-i vierme; deşi urnirea leşului care odihneşte liniştit şi pe merit în coşciug nu-i împotriva principiilor mele, aş pune să fie iar spânzurat, doar ca să aflu până unde poate merge acest bărbat. Dar nu-i cu putinţă. I-o şi spun:
— Poţi fi sigur că n-am să dau asemenea poruncă. Dacă vrei, spânzură-l singur şi fă-te răspunzător de ce-o să fie. Adu-ţi aminte că nu ştim de când e mort.
El nu s-a mişcat. E încă lângă coşciug, se uită la mine, apoi la Isabel, după aceea la copil, apoi iar la sicriu. Pe neaşteptate, pe chip îi apare o expresie sumbră şi ameninţătoare. Zice:
— Trebuie să ştii ce poţi păţi din pricina asta.
Abia acum înţeleg până unde îi e adevărată ameninţarea. Îi spun:
— Sigur că da. Sunt un om responsabil.
Iar el, acum cu braţele încrucişate, asudând, vine spre mine cu mişcări studiate şi comice, pretins ameninţătoare, şi zice:
— Te-aş putea întreba cum ai aflat că omul s-a spânzurat azi-noapte.
Aştept să ajungă în faţa mea. Stau nemişcat, privindu-l, până
când răsuflarea lui caldă şi aspră îmi plesneşte faţa; până când se opreşte, cu braţele încă încrucişate, făcându-şi vânt la subraţ cu pălăria. Atunci îi spun:
— Când ai să-mi pui oficial această întrebare, am să-ţi răspund cu mare plăcere.
Stă tot în faţa mea, în aceeaşi poziţie. Când îi vorbesc, nu-i nici surprins, nici descumpănit. Zice:
— Fireşte, colonele. Oficial te şi întreb.
Colectia Bibliotecarul
Sunt dispus să las frânghia cât de lungă. Sunt sigur că, oricât de multe ori ar avea pretenţia s-o răsucească, tot va trebui să cedeze în faţa unei atitudini de fier, dar răbdătoare şi calme. Îi spun:
— Băieţii au dat jos trupul, pentru că eu nu puteam îngădui să
stea acolo, spânzurat, până când tu aveai să te hotărăşti să vii. Te-am chemat acum două ore, atât cât ai fi avut nevoie ca să ajungi de la două străzi distanţă.
Tot nu se mişcă. Stau în faţa lui, sprijinit în baston, uşor aplecat înainte. Spun:
— În al doilea rând, era prietenul meu. Înainte de a termina eu de vorbit, el zâmbeşte ironic, dar nu-şi schimbă poziţia, şi-mi aruncă în nas duhoarea lui groasă şi acră. Zice:
— E lucrul cel mai uşor de pe lume, nu-i aşa?
Şi, brusc, nu mai surâde. Zice:
— Deci tu ştiai că acest bărbat are să se spânzure.
Liniştit, răbdător, convins că nu vrea decât să complice lucrurile, îi spun:
— Îţi repet că, de cum am aflat că s-a spânzurat, am plecat spre tine, acum mai bine de două ore.
Dar el, de parcă i-aş fi pus o întrebare, nu i-aş fi dat o lămurire, zice: