uliţă, ca să se apere de farmece.
Când s-a anunţat sosirea noului paroh, în 1903, femeia şi copilul încă mai locuiau în acea cameră. Jumătate din sat a ieşit la drumul mare să-l aştepte pe preot. Fanfara din sat a cântat piese sentimentale, până a sosit un băietan care, gâfâind şi cât pe-aci să-şi dea sufletul, a spus că parohul, călare pe catârcă, era la ultima cotitură a drumului. Atunci, muzicanţii şi-au schimbat poziţiile şi au început un marş. Cel însărcinat cu discursul de bun-venit s-a urcat pe parapetul improvizat şi a pândit apariţia parohului, ca să-şi înceapă salutul. Dar, după o clipă, melodia marţială s-a oprit, oratorul a coborât de pe masă, iar mulţimea a amuţit, văzând un străin care trecea, călărind o catârcă pe crupa căreia voiaja cel mai mare cufăr văzut vreodată în Macondo. Bărbatul a trecut mai departe spre sat, fără să se uite la nimeni. Deşi parohul ar fi trebuit să călătorească civil, nimănui nu i-a dat prin minte că voiajorul de culoarea bronzului, cu jambiere militare, era un preot îmbrăcat civil.
Şi nici nu era, în realitate, pentru că, tot la acea oră, în celălalt capăt al satului, au văzut intrând pe scurtătură un preot ciudat, înspăimântător de slab, cu faţa uscată şi alungită, călare pe-o catârcă, cu sutana ridicată până la genunchi şi apărându-se de soare cu o umbrelă decolorată, ca vai de capul ei. Parohul a întrebat în împrejurimile templului unde era casa parohială şi probabil că a întrebat pe cineva care habar n-avea de nimic, pentru că i-a răspuns:
— E cămăruţa din spatele bisericii, părinte.
Femeia ieşise, dar copilul se juca înăuntru, în spatele uşii întredeschise. Preotul a descălecat, a târât până în odaie o valiză
burduşită, pe jumătate deschisă şi fără încuietori, pe care abia o ţinea închisă o curea dintr-o piele diferită de a valizei, şi, după ce a cercetat odăiţa, a băgat catârca în patio şi a legat-o la umbra viţei-de-vie. Apoi a deschis valiza, a scos un hamac care trebuie să fi fost
Colectia Bibliotecarul
de aceeaşi vârstă şi la fel de uzat ca umbrela, l-a atârnat pe diagonală în odaie, între doi stâlpi, şi-a scos ghetele şi a încercat să
adoarmă, fără să se sinchisească de copilul care îl privea cu ochi rotunzi şi înspăimântaţi.
Când s-a întors, pe femeie poate că a tulburat-o ciudata prezenţă
a preotului, al cărui chip era atât de inexpresiv, că nu se deosebea prin nimic de hârca unei vaci. Poate că femeia a traversat încăperea în vârful picioarelor. Poate că a tras patul pliant lângă uşă, a făcut o legăturică din hainele ei şi din cârpele băiatului şi a ieşit din odaie, zăpăcită, fără să se mai intereseze nici măcar de urcior şi de cană, pentru că, peste un ceas, când delegaţia a făcut cale întoarsă în sat, precedată de fanfara care cânta aria marţială în mijlocul unei cete de puşti fugiţi de la şcoală, l-au găsit pe paroh singur în odăiţă, tăind frunză la câini în hamac, cu sutana descheiată şi desculţ. Poate că
cineva le dăduse de veste la drumul mare, dar nimănui nu-i trecuse prin minte să întrebe ce făcea parohul în acea odaie. Poate că s-au gândit că era oarecum rudă cu femeia, la fel cum ea poate părăsise odăiţa, fiindcă îşi închipuise că parohul avea poruncă s-o ocupe, ori era proprietatea bisericii, ori pur şi simplu de teamă să nu fie întrebată de ce trăise mai bine de doi ani într-o încăpere care nu-i aparţinea, fără să plătească chirie şi fără să-i fi dat voie cineva. Nici delegaţiei nu-i trecuse prin minte să ceară explicaţii, nici atunci, nici după, fiindcă parohul nu acceptase discursurile, pusese darurile pe podea şi se mărginise să salute rece, în treacăt, bărbaţii şi femeile, deoarece, a zis, „nu închisese ochii toată noaptea”.
Delegaţia s-a risipit în faţa primirii reci făcute de cel mai ciudat preot pe care îl zăriseră vreodată. Vedeau că faţa îi semăna cu hârca unei vaci, că-şi răsese părul cenuşiu de pe cap şi că n-avea buze, ci o crăpătură orizontală, care nu părea să ocupe locul gurii de la naştere, ci fusese făcută mai târziu, dintr-o singură lovitură de cuţit
Colectia Bibliotecarul
trasă prin surprindere. Dar, chiar în acea după-amiază, li s-a părut că semăna cu cineva. Şi, înainte de a se crăpa de ziuă, ştiau cu cine.
Şi-au amintit că-l văzuseră cu o praştie şi o piatră, gol-puşcă, dar cu pantofi şi pălărie, pe vremea când Macondo era o umilă adunătură
de case de refugiaţi. Veteranii şi-au amintit ce isprăvi făcuse în războiul civil din optzeci şi cinci. Şi-au adus aminte că fusese colonel la şaptesprezece ani şi că era neînfricat, încăpăţânat şi antiguvernamental. Numai că la Macondo nu se mai ştiuse nimic de el până când se întorsese să ia în primire parohia. Foarte puţini îşi aminteau numele lui de botez. În schimb, majoritatea veteranilor ţineau minte cel pe care i-l pusese mama lui (pentru că era voluntar şi răzvrătit), acelaşi cu care îl cunoscuseră mai târziu camarazii lui din război. Toţi îl strigau Cachorro3 . Şi aşa l-au strigat în Macondo până la moarte:
— Cachorro, Cachorrito.
Aşa că acest bărbat a ajuns la noi acasă în aceeaşi zi şi aproape la aceeaşi oră cu Cachorro la Macondo. El, pe drumul mare, când nimeni nu-l aştepta şi nici n-avea nici cea mai mică idee despre numele ori meseria lui; iar parohul, pe scurtătură, când tot satul îl aştepta la drumul mare.
Eu m-am întors acasă după primire. Tocmai ne aşezasem la masă
– ceva mai târziu ca de obicei –, când Meme s-a apropiat şi mi-a zis:
— Colonele, colonele, în birou vă aşteaptă un străin.
Şi eu am spus:
— Să între, să poftească.
Iar Meme a zis:
— E în birou şi spune că trebuie să vă vadă urgent.
Adelaida nu i-a mai dat supă Isabelei (care n-avea pe atunci mai
3 „Căţelandru”, în spaniola iberică, şi „încăpăţânat”, în spaniola din America, (n.tr.)
Colectia Bibliotecarul
mult de cinci ani) şi s-a dus să-l primească pe noul sosit. O clipă mai târziu, s-a întors vizibil preocupată:
— Se foia prin birou, a spus.
Am văzut-o mergând în urma sfeşnicului. Apoi s-a întors şi a continuat să-i dea supă Isabelei.
— Trebuia să-l inviţi înăuntru, am spus, fără să mă opresc din mâncat.
Şi ea a zis:
— Asta şi era să fac. Dar se foia prin birou când m-am dus, aşa că
i-am spus bună seara şi el nu mi-a răspuns, pentru că se uita la micuţa balerină cu arc. Când era să-i mai dau o dată bună seara, el a început să întoarcă arcul balerinei, a pus-o pe masa de scris şi s-a uitat cum dansa. Poate că nu m-a auzit din pricina cântecelului când i-am dat iar bună seara, aşa că m-am oprit în faţa mesei de scris peste care stătea aplecat, uitându-se la balerina al cărui arc încă nu se derulase tot.
Adelaida îi dădea supă Isabelei. Eu i-am spus:
— Probabil că-l interesează foarte mult jucăria.
Iar ea, dându-i în continuare supă Isabelei:
— Se tot foia prin birou, dar, după ce-a văzut micuţa balerină, a luat-o, ca şi cum ştia dinainte la ce serveşte şi cum merge. Îi întorcea arcul, când i-am spus bună seara prima oară, înainte să se audă