— De ce nu vă duceţi să le sâcâiţi pe mamele voastre?
De zile întregi n-am mai fost s-o vedem pe Lucrecia.
Acum mergem la râu pe drumul care duce spre plantaţii. Dacă
Colectia Bibliotecarul
terminăm repede cu toate astea, Abraham o să mă aştepte. Dar bunicul nu se clinteşte. Stă lângă mama, cu bărbia sprijinită în baston. Mă uit la el şi-i cercetez ochii din spatele geamurilor de la ochelari, iar el trebuie să simtă că-l privesc, pentru că, brusc, oftează
din rărunchi, se scutură şi-i zice mamei, cu glas stins şi trist:
— Cachorro i-ar fi făcut să vină, altoindu-i cu cureaua.
Apoi se ridică de pe scaun şi se duce spre mort.
Sunt pentru a doua oară în această odaie. Prima dată, acum zece ani, lucrurile erau aranjate la fel. De parcă el n-ar mai fi atins nimic de atunci, ori din dimineaţa de demult, când a venit să stea aici cu Meme, nu s-ar mai fi interesat de propria-i viaţă. Hârtiile erau în acelaşi loc. Masa, hainele, puţine şi ordinare, toate erau în acelaşi loc ca şi azi. Parcă ieri am fi venit eu şi Cachorro să facem pace între acest bărbat şi autorităţi.
Cam tot pe atunci, compania bananieră izbutise să stoarcă totul de la noi şi plecase din Macondo cu rămăşiţele rămăşiţelor pe care ni le adusese. Cu ei dispăruse şi tot ce adusese vijelia, ultimele rămăşiţe din ceea ce fusese prosperul Macondo din 1915. Aici rămăsese un sat ruinat, cu patru dughene sărăcăcioase şi întunecoase; ocupat de şomeri ranchiunoşi, pe care îi chinuiau amintirea trecutului prosper şi amarul prezentului lânced, copleşit de istov. Cu şase luni mai înainte, în zorii zilei, apăruse pe poarta acestei case o fiţuică. Nimeni nu-i dăduse vreo atenţie şi rămăsese multă vreme aşa, bătută în cuie, până când ultimele ploi mărunte îi şterseseră literele negre, iar hârtia dispăruse, dusă de ultimele vânturi de februarie. Dar, la sfârşitul anului 1918, când apropierea alegerilor a făcut guvernul să se gândească la nevoia de a ţine treji şi aţâţaţi nervii electorilor, cineva le-a vorbit noilor autorităţi de medicul solitar, despre a cărui existenţă ar fi putut de multă vreme să ofere o mărturie veridică. Le-a zis, probabil, că în primii ani
Colectia Bibliotecarul
ibovnica lui indiancă a ţinut o dugheană care s-a bucurat de aceeaşi prosperitate care favorizase pe atunci până şi cele mai neînsemnate activităţi din Macondo. Într-o zi (nimeni nu-şi aduce aminte data, nici măcar anul), uşa magazinului nu s-a deschis. Se presupunea că
Meme şi doctorul continuau să trăiască aici, încuiaţi, hrănindu-se cu legumele pe care le cultivau în patio. Dar fiţuica bătută în cuie chiar în colţul străzii spunea că medicul îşi asasinase ibovnica şi o îngropase în grădină, de teamă ca satul să nu-l otrăvească prin intermediul ei. Era inexplicabil de ce se spunea aşa ceva, tocmai când nimeni n-avea temeiuri să urzească moartea doctorului. Cred că autorităţile uitaseră de existenţa lui până în acel an, când guvernul întărise poliţia şi paza cu oamenii lui de încredere. Atunci au dezgropat legenda uitată din fiţuică, iar autorităţile au forţat uşile, au percheziţionat casa, au săpat în patio şi au sondat în toaletă, încercând să dea de cadavrul lui Meme. Dar n-au găsit nici urmă din ea.
Tot atunci l-au ridicat pe doctor, l-au bruscat şi, cu siguranţă, am fi avut încă un sacrificiu în piaţa publică, în numele eficienţei oficiale. Dar a intervenit Cachorro, a venit la mine acasă şi m-a invitat să-l vizitez pe doctor, că sigur aveam să obţin de la el o explicaţie satisfăcătoare.
Intrând pe uşa din dos, am dat peste molozul omului care uitase de sine în hamac. Nimic pe lume nu poate fi mai teribil decât molozul uman. Şi mai teribil era cel al acestui bărbat de niciunde care, văzându-ne intrând, s-a ridicat în capul oaselor în hamac, părând acoperit cu aceeaşi crustă de praf de pe toate lucrurile din casă. Capul îi era ca de ceară, iar ochii duri şi galbeni îşi mai păstrau deosebita forţă interioară pe care le-o cunoscusem la mine acasă.
Aveam impresia că, de l-am fi atins cu unghia, trupul s-ar fi năruit, devenind un morman de talaş omenesc. Îşi tunsese mustaţa, dar nu
Colectia Bibliotecarul
se rădea până la piele. Îşi tăia barba cu foarfecă, aşa că bărbia nu-i părea semănată cu fire tari şi viguroase, ci cu un pluş moale şi alb.
Văzându-l în hamac m-am gândit: Acum nu pare un bărbat. Ci un hoit căruia încă nu i-au murit ochii.
A vorbit cu vocea cumpătată de rumegător cu care sosise la noi acasă. A zis că n-avea nimic de spus. A mai zis, ca şi cum credea că
nu ştiam, că poliţia îi forţase uşile şi săpase în patio fără învoirea lui.
Dar spusele lui nu erau un protest. Abia de erau o mărturisire plină
de văicăreli şi melancolie. În ceea ce-o priveşte pe Meme, ne-a dat o explicaţie care putea părea puerilă, dar pe care accentul o făcea să
pară adevărată. A zis că Meme plecase, asta era tot. Când închisese dugheana, începuse să se plictisească în casă. Nu vorbea cu nimeni, nu avea nicio legătură cu lumea din afară. A zis că într-o zi a văzut-o făcându-şi valiza şi nu i-a spus nimic. Că nu i-a spus nimic nici când a văzut-o cu rochia de stradă, tocuri înalte şi valiza în mână, stând în pragul uşii fără să vorbească, de parcă se ivise aşa, gătită, doar ca să-i arate că pleca.
— Atunci, a zis, m-am ridicat şi i-am dat banii care mai rămăseseră în sertar.
Eu am spus:
— Cât e de atunci, doctore?
Iar el a zis:
— Socoteşte după părul meu. Ea mă tundea.
Cachorro abia a vorbit în timpul vizitei. De când intrase în odaie, părea impresionat de singurul bărbat pe care nu-l cunoscuse în decursul celor cincisprezece ani de când era în Macondo. Şi de acea dată, am observat (mai bine ca oricând, poate fiindcă doctorul îşi răsese mustaţa) cât de bine semănau cei doi bărbaţi. Nu erau aidoma, dar păreau fraţi. Unul era cu câţiva ani mai mare, mai slab şi mai costeliv. Dar exista între ei o asemănare a trăsăturilor, ca între
Colectia Bibliotecarul
doi fraţi, chiar dacă unul seamănă cu tatăl şi celălalt cu mama.
Atunci mi-am amintit de ultima noapte de pe coridor. Am spus:
— El e Cachorro, doctore. Cândva mi-ai promis că ai să-i faci o vizită.
A zâmbit. S-a uitat la preot şi a zis:
— Adevărat, colonele. Nu ştiu de ce n-am făcut-o.
S-a uitat la el şi l-a cercetat, până când Cachorro a vorbit.
— Niciodată nu-i prea târziu să începi, a zis. Mi-ar plăcea să-ţi fiu prieten.
Mi-am dat seama pe loc că, în faţa străinului, Cachorro îşi pierduse forţa obişnuită. Vorbea timid, fără siguranţa inflexibilă cu care îi trona vocea în amvon, când citea transcendental şi ameninţător prognozele meteo din almanahul Bristol.
Atunci s-au văzut prima dată. Şi ultima. Dar viaţa doctorului a mai durat până azi în zori, deoarece Cachorro a intervenit încă o dată