— Meme se culcă cu mine de ani de zile.
Trebuie să mărturisesc că n-am fost surprins. Nu mi-am pierdut cumpătul, n-am fost uimit, n-am fost furios. N-am simţit nimic.
Poate că mărturisirea era prea gravă, după mine, şi depăşea limitele normale ale înţelegerii mele. Continuam să stau liniştit, în picioare, neclintit, la tel de rece ca şi el, ca şi vocea lui cumpătată de rumegător. Apoi, după o lungă tăcere, când încă mai stătea pe marginea patului, neclintit, de parcă aştepta ca eu să iau prima hotărâre, i-am înţeles spusele în toată greutatea lor. Dar era prea târziu ca să-mi mai pierd cumpătul.
— Fireşte că-ţi dai seama de situaţie, doctore.
Asta-i tot ce i-am putut spune. Iar el a zis:
— Fiecare îşi ia precauţiile lui, colonele. Când rişti, ştii ce rişti.
Dacă ratezi ceva e pentru că apare ceva neprevăzut, care nu se află
la îndemâna oricui.
Cunoşteam acel soi de ocolişuri. Ca întotdeauna, nu ştiam unde voia să ajungă. Am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa lui. Atunci s-a sculat de pe pat, şi-a strâns cureaua peste pantaloni, s-a ridicat şi şi i-a potrivit. Din capul odăii a continuat să vorbească. A zis:
— Sigur că mi-am luat toate precauţiile, e doar a doua oară că
rămâne grea. Prima oară, acum un an şi jumătate, nu v-aţi putut da seama de nimic.
Îi dădea înainte fără emoţie, ducându-se iar spre pat. În întuneric,
Colectia Bibliotecarul
îi simţeam paşii molcomi şi hotărâţi pe duşumeaua din cărămizi.
Zicea:
— Dar, atunci, ea era dispusă la orice. Acum nu. Acum două luni mi-a zis că era iar însărcinată şi eu i-am zis ca şi prima oară: „Vino astă-seară să-ţi pregătesc acelaşi lucru”. Mi-a zis că nu în ziua aceea, că a doua zi. Când m-am dus să-mi beau cafeaua în bucătărie, i-am spus c-o aşteptam, dar ea a zis că n-avea să vină niciodată.
A ajuns în faţa patului de campanie, dar nu s-a aşezat. S-a întors iar cu spatele la mine şi a început să dea iar ocol încăperii. Îi auzeam vorbele. Îi simţeam fluxul şi refluxul glasului, de parcă vorbea dându-se în hamac. Povestea calm, dar sigur de sine. Ştiam că era inutil să încerc să-l opresc. Doar îl auzeam. Iar el zicea:
— Dar a venit după două zile. Aveam totul pregătit. I-am spus să
stea aici şi m-am dus până la masă după un pahar. Când i-am zis
„Ia asta”, mi-am dat seama că n-avea s-o facă. M-a privit fără să
zâmbească şi a zis cu un glas mic şi neîndurător: „Pe ăsta nu-l lepăd, doctore. Pe ăsta am să-l nasc, ca să-l cresc”.
Seninătatea lui m-a exasperat. I-am spus:
— Asta nu justifică nimic, doctore. N-ai comis decât o dublă
acţiune nedemnă; întâi, relaţiile din propria-mi casă, apoi avortul.
— Dar ai văzut că am făcut tot ce-am putut, colonele. Asta-i tot ce puteam face. Când am văzut că nu puteam face nimic, am hotărât să-ţi vorbesc. Voiam s-o fac într-una dintre zilele astea.
— Cred că ştii că există totuşi remedii în atari situaţii, când chiar vrei să speli ruşinea. Ştii care-s principiile după care trăim aici în casă, am zis.
Şi el a spus:
— Nu vreau să-ţi fac nicio supărare, colonele. Crede-mă. Voiam să te anunţ: O iau pe ţărancă să locuim în casa goală din colţ. — În concubinaj public, doctore, am spus. Ştii ce-i asta pentru noi?
Colectia Bibliotecarul
S-a întors spre pat. S-a aşezat, s-a aplecat înainte şi a vorbit cu coatele sprijinite pe genunchi. Accentul i s-a schimbat. La început vorbise rece, acum începea să fie crud şi sfidător. A zis:
— Îţi propun singura soluţie care nu ţi-ar face probleme, colonele. Cealaltă ar fi să spun că nu-i copilul meu.
— Meme are să zică, am spus. Începeam să mă indignez. Modul lui de a se exprima era acum prea sfidător şi agresiv, ca să-l ascult senin. Dar el, dur, implacabil, a zis:
— Crede-mă întru totul că Meme n-o s-o zică. Fiindcă-s sigur de asta, îţi spun că am s-o iau în colţul străzii, doar ca să-ţi evit vreo supărare. Nimic mai mult, colonele. Îndrăznise să nege cu atâta siguranţă că Meme i-ar putea atribui paternitatea fiului ei, că acum, într-adevăr, m-am simţit descumpănit. Ceva mă făcea să cred că
forţa lui îşi avea rădăcinile mult mai jos decât cuvintele. Am spus:
— Noi avem încredere în Meme ca în propria noastră fiică, doctore. În acest caz, ea va fi de partea noastră.
— Dacă ai şti ce ştiu eu, n-ai vorbi aşa, colonele. Iartă-mă că-ţi vorbesc astfel, dar dacă o compari pe indiancă cu fiică-ta, îţi ofensezi fiica.
— N-ai niciun motiv să zici aşa ceva, am spus.
Iar el a răspuns, tot cu acea amară duritate în voce:
— Ba am. Şi, când îţi spun că ea nu poate zice că eu sunt tatăl copilului ei, am motive s-o fac. A dat capul pe spate. A respirat din adâncul plămânilor şi a zis: Dacă ai avea timp s-o păzeşti pe Meme când iese noaptea, nici măcar nu mi-ai cere s-o iau cu mine. În acest caz, eu sunt cel care îşi asumă riscul, colonele. Îmi pun în spate un mort, ca să evit să ai greutăţi.
Am înţeles că n-avea să treacă cu Meme nici prin faţa uşilor bisericii. Dar grav e că, după ultimele-i vorbe, n-am îndrăznit să-mi asum ceea ce mai târziu putea fi remuşcarea teribilă a conştiinţei