— Te doare? îl întreb. Zice că nu, că se gândea că nu şi-ar putea ţine ochelarii. Nu trebuie să-ţi faci griji din pricina lui, îi spun şi-i desfac nodul de la gât. Spun: Când ajungem acasă, să te odihneşti, ca să poţi face baie.
Apoi mă uit la tata, care tocmai a zis: „Cataure”, strigându-l pe flăcăul cel mai în vârstă. E un indian îndesat şi scund, care a fumat în pat şi care, auzindu-şi numele, înalţă capul şi caută chipul tatei cu ochii lui mici şi negri. Dar, când tata vorbeşte iar, se aud în odăiţa din spate paşii primarului, care intră la noi, clătinându-se.
Colectia Bibliotecarul
11
Amiaza a fost teribilă la noi acasă. Deşi pentru mine n-a fost o surpriză vestea morţii lui, căci o aşteptam de ceva vreme, n-aş fi putut bănui că avea să provoace atâta zăpăceală în casă. Cineva trebuia să mă însoţească la înmormântare şi m-am gândit că voi merge cu nevastă-mea, mai ales după ce am fost bolnav, acum trei ani, şi după seara când, răscolind prin sertarele mesei mele de scris, ea găsise bastonaşul cu mâna de argint şi cu micuţa balerină cu arc.
Cred că pe atunci uitasem de jucărie. Dar în acea după-amiază am pus mecanismul în funcţiune şi micuţa balerină a dansat ca pe vremuri, însufleţită de melodia care înainte era festivă, dar acum, după lunga tăcere din sertar, suna taciturn şi nostalgic. Adelaida a privit-o dansând şi şi-a adus aminte. După aceea, s-a întors spre mine, cu privirea umedă de o tristeţe simplă.
— De cine îţi aminteşte? a zis.
Ştiam la cine se gândea Adelaida, în vreme ce jucăria întrista odaia cu muzicuţa ei uzată.
— Ce s-o fi ales de el? a zis nevastă-mea, amintindu-şi, zguduită
poate, cum fluturau aripile acelor vremuri, când el apăruse în uşa încăperii, la şase seara, şi agăţase lampa de tocul uşii.
— E în colţ, am spus. Într-o zi o să moară şi va trebui să-l îngropăm. Adelaida a tăcut, absorbită de dansul jucăriei, iar eu m-am molipsit de nostalgia ei. I-am spus: întotdeauna am vrut să aflu cu cine l-ai confundat când a venit. Ai pus masa aceea, pentru că ţi-a semănat cu cineva.
Şi Adelaida a zis, surâzând cenuşiu:
— Ai să râzi de mine dacă am să-ţi spun cu cine mi s-a părut că
semăna când s-a aşezat aici, în colţ, cu micuţa balerină în mână. Şi a arătat cu degetul în pustiul unde îl văzuse cu douăzeci de ani în
Colectia Bibliotecarul
urmă, cu ghete înalte şi haine care păreau o uniformă militară.
Am crezut că în acea după-amiază se împăcaseră în amintire, aşa că azi i-am cerut nevesti-mii să-şi pună o rochie de doliu şi să mă
însoţească. Dar jucăria e iar în cutie. Muzica şi-a pierdut efectul.
Adelaida se stinge. E tristă, distrusă şi-şi trece ore în şir spunând rugăciuni în odaie.
— Numai ţie îţi putea da prin minte să organizezi înmormântarea asta, mi-a zis. După toate nenorocirile care ne-au lovit, nu ne mai lipsea decât blestematul ăsta de an bisect. Şi pe urmă potopul.
Am încercat s-o conving că era la mijloc cuvântul meu de onoare.
— Nu putem nega că-i datorez viaţa, am spus.
Şi ea a zis:
— El ne-o datora nouă. N-a făcut decât să-ţi salveze viaţa, plătindu-şi datoria de pat, mâncare şi haine curate, adunată în decursul a opt ani.
Apoi a tras un scaun lângă balustradă. Probabil că mai e încă
acolo, cu ochii înnoraţi de tristeţi şi superstiţii.
Atitudinea ei mi s-a părut atât de hotărâtă, că am încercat s-o liniştesc. — Bine. În cazul acesta, mă duc cu Isabel, am spus. Dar ea n-a răspuns. A continuat să stea jos, intangibilă, până când ne pregăteam să ieşim şi i-am spus, crezând că-i făceam o plăcere: Până
ne întoarcem, du-te şi roagă-te pentru noi.
Atunci a întors capul spre uşă, zicând:
— Nici măcar n-am să mă rog. Rugăciunile mele vor continua să
fie zadarnice, atâta vreme cât femeia o să vină marţi de marţi să
ceară o rămurică de roiniţă. În vocea ei era o răzvrătire întunecată şi răvăşită: Am să stau aici, culcată, până la Judecata de Apoi. Dacă
până atunci nu mănâncă termitele scaunul…
Tata se opreşte cu gâtul întins, trăgând cu urechea la paşii
Colectia Bibliotecarul
cunoscuţi care înaintează în odaia din fund. Uită ce voia să-i zică lui Cataure şi încearcă să facă stânga împrejur, sprijinit în baston, dar piciorul beteag îl trădează şi e cât pe-aci să cadă pe brânci, ca acum trei ani, când a căzut într-o baltă de limonadă între zgomotele oalei de lut, care s-a dus de-a dura pe duşumea, între galenţii, balansoarul şi plânsul copilului, singurul care l-a văzut căzând.
De atunci şchiopătează, de atunci trage piciorul care i s-a anchilozat după o săptămână de chinuri, din care am crezut că n-avea să-şi mai revină nicicând. Acum, văzând că-şi recapătă
echilibrul graţie ajutorului dat de primar, mă gândesc că tocmai în piciorul inapt stă secretul promisiunii pe care se pregăteşte să şi-o ţină în ciuda voinţei satului.
Poate că recunoştinţa lui datează de atunci. De când a căzut în nas pe podeaua din coridor, spunând că se simţise împins parcă
dintr-un turn, iar ultimii doi medici rămaşi în Macondo ne-au sfătuit să-i uşurăm moartea. Mi-l aduc aminte după ce zăcuse cinci zile în pat, chircit între cearşafuri; îmi amintesc trupul lui chinuit, ca al lui Cachorro, pe care toţi locuitorii din Macondo îl duseseră la cimitir înainte cu un an, înghesuindu-se într-o emoţionantă