Soţul ireal s-a întors la două după-amiază şi a zis că mâncase de prânz. Văzându-l cum venea, cu părul tuns, mi s-a părut că
decembrie nu mai era o lună fermecată. Martin s-a aşezat lângă
mine şi o vreme am stat tăcuţi. Pentru prima dată de când mă
născusem, mi-a fost frică că începea să se lase seara. Probabil că a citit asta în vreun gest de-al meu, pentru că, pe neaşteptate, Martin a prins viaţă şi mi s-a aplecat peste umăr. A zis:
— La ce te gândeşti?
Am simţit că mi se răsucea ceva în inimă: necunoscutul începea să mă tutuiască. Am privit în sus, unde decembrie era o sferă
gigantică şi strălucitoare, o lună calendaristică din sticlă luminoasă.
Am spus:
— Mă gândesc că nu ne mai lipseşte decât să înceapă să plouă.
Colectia Bibliotecarul
În ultima noapte când am stat la taifas în coridor, era mai cald ca îndeobşte. Câteva zile mai târziu, el avea să se întoarcă pentru totdeauna de la frizerie şi să se închidă în odaie. Dar în acea ultimă
noapte din coridor, una dintre cele mai fierbinţi şi mai dense care mi-au rămas în memorie, el s-a arătat înţelegător, cum rareori mai fusese. În acel horn imens, nu păreau vii decât surdele triluri ale greierilor, exasperant de setoşi de natură, şi mărunta, neînsemnata şi totuşi nemăsurata ardere a rozmarinilor şi a chiparoaselor, în toiul orei pustii. Amândoi am tăcut o clipă, transpirând ceva gras şi vâscos, care nu-i sudoare, ci balele libere ale materiei vii în descompunere. Uneori el se uita la stele, la cerul pustiu, din pricina splendorii de vară; rămânea apoi tăcut, parcă dăruindu-se complet trecerii acelei nopţi monstruos de vii. Am stat aşa, pe gânduri, faţă
în faţă, el în fotoliul lui de piele, eu în balansoar. Deodată, a fâlfâit o aripă albă şi l-am văzut, trist şi părăsit, cu capul lăsat pe umărul stâng. Mi-am amintit de viaţa şi de singurătatea lui, de tulburările lui spirituale înspăimântătoare. Mi-am amintit de indiferenţa chinuită cu care privea spectacolul vieţii. Înainte mă legau de el sentimente complexe, în ocazii contradictorii şi la fel de variabile ca propria lui personalitate. Dar atunci n-am avut nici cea mai mică
îndoială că începusem să-l iubesc din tot sufletul. Am crezut că
descopeream în mine forţa misterioasă care m-a îndemnat din primul moment să-l apăr şi am simţit pe pielea mea durerea odăiţei sufocante în beznă. L-am văzut întunecat şi învins, năucit de toate cele întâmplate. Şi, brusc, privindu-i iar ochii galbeni şi pătrunzători, am avut certitudinea că taina singurătăţii lui labirintice mi se dezvăluise în pulsul încordat al nopţii. Înainte să
mă fi putut măcar gândi de ce-o făceam, l-am întrebat:
— Spune-mi, doctore, crezi în Dumnezeu?
M-a privit. Părul îi cădea pe frunte şi el ardea tot, sufocându-se
Colectia Bibliotecarul
pe dinăuntru, dar pe chip încă nu i se arăta vreo umbră de emoţie ori confuzie. A zis, recăpătându-şi total vocea cumpătată de rumegător:
— E întâia oară că cineva mă întreabă aşa ceva.
— Dar dumneata singur, doctore, nu te-ai întrebat niciodată?
N-a părut nici indiferent, nici îngrijorat. Abia dacă a părut interesat de persoana mea. Nici măcar de întrebarea mea şi, cu atât mai puţin, de intenţia ei.
— E greu de ştiut, a zis.
— Dar o noapte ca asta nu te sperie? N-ai senzaţia că, în vreme ce prin plantaţii umblă un bărbat mai mare ca toţi, nimic nu mişcă şi toate lucrurile rămân uimite la trecerea lui?
A tăcut. Greierii umpleau locul peste mireasma călduţă şi vie, aproape umană, care se înălţa din tufa de iasomie plantată în memoria primei mele soţii. Un bărbat nemăsurat de mare umbla, singur, prin noapte.
— Nu cred că mă surprinde nimic din toate astea, colonele. Şi acum părea şi el uimit, ca şi lucrurile, ca rozmarinul şi chiparoasele în locul lor arzător. Ceea ce mă surprinde… a zis şi a rămas privindu-mă în ochi, concret şi dur, ceea ce mă surprinde e că există
o persoană ca tine, în stare să spună cu atâta siguranţă că îl simte pe omul care umblă prin noapte.
— Noi încercăm să ne salvăm sufletele, doctore. Asta-i diferenţa.
Atunci am trecut dincolo de ceea ce îmi propusesem. Am spus:
— Tu nu-l auzi, pentru că eşti ateu.
Iar el, liniştit şi imperturbabil:
— Crede-mă, colonele, nu-s ateu. Dar mă năuceşte gândul şi că
Dumnezeu există, şi că Dumnezeu nu există. Aşa că prefer să nu mă
gândesc.
Nu ştiu de ce presimţisem că tocmai asta avea să-mi răspundă.
Colectia Bibliotecarul
„S-a rătăcit de Domnul”, m-am gândit, auzind ceea ce tocmai îmi spunea spontan, clar, precis, de parcă mi-ar fi citit dintr-o carte.
Somnul nopţii continua să mă îmbete. Mă simţeam în inima unei imense galerii cu imagini profetice.
Acolo, în spatele balustradei, era grădiniţa cultivată de Adelaida şi de fata mea. Rugul rozmarinului ardea tocmai pentru că ele îl ţineau în fiecare dimineaţă viu, cu grija lor, pentru ca, în asemenea nopţi, aburii lui fierbinţi să traverseze casa şi să facă somnul mai odihnitor. Tufa de iasomie îşi trimitea şi ea aburul persistent, iar noi îl primeam pentru că era de-o vârstă cu Isabel şi aroma ei era oarecum prelungirea mamei ei. Greierii erau în patio, printre arbuşti, pentru că uitasem să smulgem buruienile când se ogoise ploaia. Era incredibil şi minunat faptul că el era aici, ştergându-şi fruntea lucie de sudoare cu enorma-i băsmăluţă din pânză ordinară.