Colectia Bibliotecarul
strecurate sub carpetă, ascunse de ochii lumii, de parcă ar fi fost dovezile unui viciu secret şi ruşinos, de care se molipsise la o vârstă
când majoritatea bărbaţilor ajung să fie senini şi metodici. Trăia, practic, o adolescenţă întârziată şi stearpă – se îmbrăca îngrijit ca un puşti, cu hainele întinse seară de seară cu cantul palmei, la rece – şi fără să fie suficient de tânăr pentru a avea un prieten căruia să-i poată împărtăşi iluziile ori dezamăgirile.
Probabil că şi satul a observat că se schimbase, fiindcă, puţină
după aceea, a început să umble vorba că era îndrăgostit de fiica frizerului. Nu ştiu dacă se bazau pe ceva când spuneau asta, dar e sigur că din pricina acestei bârfe mi-am dat seama de teribila-i singurătate sexuală, de furia biologică care îl chinuia probabil în anii sordizi în care-şi uitase de sine.
În fiecare după-amiază îl vedeam ducându-se la frizerie, îmbrăcat tot mai îngrijit. Purta cămaşă cu guler detaşabil, butoni auriţi la manşete şi un pantalon curat şi călcat, dar tot cu cureaua peste băieri. Părea un mire gătit şi supărat, învăluit în aura unor loţiuni ieftine; eternul logodnic frustrat, amantul nocturn care are întotdeauna nevoie de un buchet de flori pentru prima vizită.
Aşa l-au prins primele luni ale lui 1909, fără ca bârfele din sat să
se bazeze pe altceva decât pe faptul că era văzut în fiecare după-amiază stând în frizerie la taclale cu străinii, fără însă să se fi putut spune că vreunul o văzuse măcar o dată pe fata frizerului. Eu am intuit cruzimea acelor bârfe. Tot satul ştia că fiica frizerului avea să
rămână fată bătrână, după ce îndurase un an întreg persecuţia unui spirit, un ibovnic nevăzut, care-i arunca pământ cu pumnii în mâncare, îi tulbura apa din cofă, îi înnora oglinzile din frizerie şi o bătea până ce-i desfigura chipul, lăsându-i-l verde. Strădaniile lui Cachorro, vânturarea stolei, complexa terapeutică cu apă sfinţită, moaştele sfinte şi farmecele făcute cu dramatică solicitudine au fost
Colectia Bibliotecarul
cu toatele zadarnice. În ultimă instanţă, soţia frizerului şi-a încuiat fata, căreia i se făcuseră vrăji în odaie, a aruncat cu pumni de orez în salon şi i-a oferit-o ibovnicului nevăzut pentru o lună de miere solitară şi moartă, după care chiar şi bărbaţii din Macondo au spus că fata frizerului rămăsese grea.
Nici nu trecuse anul, că nimeni nu a mai aşteptat monstruoasa naştere, iar curiozitatea populară a conchis că doctorul era îndrăgostit de fiica frizerului, deşi toţi erau convinşi că fata căreia i se făcuseră vrăji avea să se închidă în odaie şi să se stingă din viaţă
mult înainte ca posibilii pretendenţi să ajungă bărbaţi de însurat.
De aceea, eu ştiam că, mai mult decât de o supoziţie serioasă, aceea era o bârfă plină de cruzime, premeditată cu rea intenţie. La sfârşitul lui 1909, el continua să vină la frizerie, iar oamenii să
vorbească, să organizeze nunta, fără ca totuşi cineva să fi putut spune că fata se arătase vreodată în prezent ori că ar fi avut prilejul să-i adreseze vreo vorbă.
Acum treisprezece ani, într-un septembrie arzător şi mort la fel ca acesta, mama mea vitregă a început să-mi coasă rochia de mireasă.
În fiecare după-amiază, pe când tata îşi făcea siesta, ne aşezam să
coasem lângă ghivecele cu flori de pe balustradă şi rugul mic şi încins al rozmarinului. Aşa a fost septembrie toată viaţa, încă de acum treisprezece ani, ba chiar mult înainte. Cum nunta mea avea să fie o ceremonie intimă (fiindcă aşa hotărâse tata), coseam încet, cu meticulozitatea grijulie a celor care nu se grăbesc, fiindcă au aflat în munca imperceptibilă cea mai bună măsură a timpului. Atunci stăteam la taifas. Eu eram neîntrerupt cu gândul la cămăruţa de la stradă şi încercam să-mi iau inima în dinţi, ca să-i spun mamei vitrege că acolo era cel mai bine să-l instalăm pe Martin. Şi în acea după-amiază i-am spus.
Ea cosea trena lungă din tul şi, în lumina orbitoare a acelui
Colectia Bibliotecarul
septembrie insuportabil de luminos şi de sonor, părea cufundată
până la umeri într-un nor de septembrie. „Nu”, mi-a răspuns. Apoi, întorcându-se la cusut şi simţind cum îi treceau peste frunte opt ani de amintiri amare: „Să nu dea Dumnezeu să mai între cineva în acea odaie”.
Martin s-a întors în iunie, dar n-a mas la noi. Îi plăcea să se rezeme de ghivecele cu flori de pe balustradă şi să privească în partea cealaltă. Şi-i plăcea să zică: „Aş rămâne să trăiesc în Macondo tot restul vieţii”. Pe seară, ieşeam şi ne duceam cu mama vitregă
spre plantaţii. Ne întorceam la cină, înainte de a se aprinde luminile în sat. Atunci îmi
zicea: „Chiar dacă nu pentru tine, tot aş rămâne să trăiesc în Macondo tot restul vieţii”. Şi spusele lui chiar păreau adevărate, prin felul de a le zice.
Pe atunci, se împliniseră patru ani de când doctorul plecase de la noi. Şi tocmai când am început să coasem rochia de mireasă – în după-amiaza sufocantă în care i-am vorbit despre odăiţa pentru Martin –, mama mea vitregă mi-a pomenit întâia oară despre obiceiurile lui neobişnuite.
— Acum cinci ani, a zis, încă mai stătea aici, încuiat ca un animal.
Pentru că era nu doar un animal, ci şi mai abitir: un erbivor, un rumegător, ca orice bou care trage la jug. De-ar fi luat-o pe fata frizerului, mironosiţa care a făcut tot satul să creadă minciuna gogonată că rămăsese grea după o nelămurită lună de miere cu spiritele, e posibil ca nimic din toate să nu se fi întâmplat. Dar, brusc, nu s-a mai dus la frizerie şi chiar s-a transformat în ultimul moment, ceea ce nu era decât alt capitol în realizarea metodică a planului său îngrozitor. Doar tatălui tău i s-a putut năzări că, după
câte altele, acest om cu obiceiuri atât de vulgare tot mai trebuia să
stea la noi, trăind ca un animai, scandalizând satul, dând sămânţă
Colectia Bibliotecarul
de vorbă pe seama noastră ca despre unii care sfidează fără încetare morala şi bunele obiceiuri. Planurile lui aveau să culmineze cu mutarea lui Meme. Dar tatăl tău nici măcar n-a recunoscut ce proporţii alarmante luase greşeala lui.
— N-am auzit nimic despre toate astea, am spus.
Greierii instalaseră un gater în patio. Mama vitregă vorbea, fără
să stea din cusut, fără să ridice privirile de pe ghergheful pe care desena simboluri, brodând labirinturi albe. Zicea: — În noaptea aceea stăteam cu toţii la masă (cu excepţia lui, pentru că din după-amiaza în care s-a întors ultima oară de la frizerie nu mai lua cina) şi Meme a adus mâncarea. Făcea feţe-feţe. „Ce-i cu tine, Meme?” i-am spus. „Nimic, doamnă. De ce?” Dar noi ştiam că nu-i era bine, pentru că şovăia lângă lampă şi avea toată un aer bolnăvicios.
„Pentru Dumnezeu, Meme, dar nu ţi-e bine”, am spus. Ea abia de se ţinea cum putea, până când s-a întors spre bucătărie cu tava în mâini. Atunci, tatăl tău, care n-o scăpase toată vremea din ochi, i-a zis: „Dacă nu te simţi bine, du-te să te culci”. Ea n-a zis nimic. A mers mai departe cu tava, cu spatele la noi, până am auzit faianţa scrâşnind şi făcându-se zob. Meme era pe coridor şi se ţinea cu unghiile de perete. Atunci s-a dus tatăl tău să-l ia din odaie, ca s-o consulte pe Meme.
În cei opt ani de când locuia la noi, zicea mama mea vitregă, nu-l solicitasem pentru nimic grav. Femeile ne-am dus în odaie la Meme, i-am făcut frecţie cu alcool şi am aşteptat întoarcerea tatălui tău. Dar n-a venit, Isabel. N-a venit s-o vadă pe Meme, cu toate că bărbatul care îl hrănise opt ani de zile, îi dăduse casă şi îi spălase rufele se dusese să-l caute personal. De câte ori îmi amintesc de asta, mă
gândesc că venirea lui a fost pedeapsa Domnului. Cred că toată
iarba pe care i-am dat-o vreme de opt ani, toate îngrijirile, toată
solicitudinea au fost o încercare a lui Dumnezeu, ca să ne poată da o