Colectia Bibliotecarul
Era slabă, fără graţie şi ţeapănă ca o mătură, dar îşi modula vocea mai bine ca oricine. La prima pauză, Genoveva García a zis:
— Afară s-a aşezat un tânăr. Cred că toate ne-am oprit din cântat, cu excepţia lui Remedios Orozco. Închipuieşte-ţi că poartă sacou, a continuat Genoveva García. A vorbit toată noaptea şi ceilalţi l-au ascultat cu gura căscată.
Poartă sacou cu patru nasturi, stă picior peste picior, şi i se văd jartierele de la ciorapi şi cheotorile de la ghete.
Meme Orozco nu se oprise încă din cântat, când noi am bătut din palme şi am spus:
— O să ne mărităm cu el!
Apoi, când mi-l aminteam în casă, nu găseam nimic comun între aceste vorbe şi realitate. Mi le aminteam ca şi cum ar fi fost spuse de o ceată de muieri imaginare, care băteau din palme şi cântau în casa unde murise un copil ireal. Alte femei fumau lângă noi. Erau serioase, vigilente şi îşi întindeau spre noi gâturile lungi de găini golaşe. În spate, lipită de răcoarea tocului uşii, altă femeie, îmbrobodită cu o mantilă neagră, păzea cafeaua să fiarbă. Şi brusc, printre vocile noastre s-a ridicat cea a unui bărbat. La început, şovăia şi n-avea nicio direcţie. Apoi a devenit vibrantă şi metalică, de parcă bărbatul ar fi cântat într-o biserică. Veve García mi-a dat un cot în coaste. Atunci am ridicat privirile şi l-am văzut întâia oară.
Era tânăr şi curat, cu gâtul drept şi sacoul închis la toţi cei patru nasturi. Şi se uita la mine.
Auzisem că s-a întors în decembrie şi credeam că nimic nu era mai potrivit pentru el decât odăiţa încuiată. Dar nu mi-l mai puteam închipui. Îmi spuneam: „Martin, Martin, Martin”. Şi numele cercetat, savurat, demontat în piesele esenţiale îşi pierdea pentru mine orice semnificaţie.
Când a plecat de la priveghi, a mişcat o ceaşcă goală în faţa mea.
Colectia Bibliotecarul
Şi a zis:
— Ţi-am citit soarta în cafea.
Mă duceam spre uşă cu fetele şi i-am auzit vocea profundă, convingătoare, liniştită:
— Numără şapte stele şi-ai să mă visezi.
Trecând pe lângă uşă, am văzut copilul lui Paloquemado în micul coşciug, cu faţa dată cu pudră de orez, cu un trandafir în gură şi ochii ţinuţi deschişi cu scobitori. Februarie ne trimitea guri de aur călduţ de la moartea lui, iar în odaie plutea aburul iasomiilor şi al violetelor topite de arşiţă. Dar în tăcerea mortului cealaltă voce era perenă şi unică: „Ţine bine minte. Doar şapte stele”.
În iulie era la noi în casă. Îi plăcea să se rezeme de ghivecele cu flori de pe balustradă. Zicea:
— Adu-ţi aminte că niciodată nu te priveam în ochi. Asta-i secretul bărbatului căruia a început să-i fie frică să nu se îndrăgostească.
Şi era adevărat că nu-mi aminteam cum avea ochii. În iulie nu puteam spune ce culoare aveau pupilele bărbatului cu care aveam să mă mărit în decembrie. Totuşi, cu şase luni înainte, februarie abia de era o tăcere adâncă la amiază, o pereche de miriapozi, bărbat şi femeie, ghemuită pe duşumeaua băii; cerşetoarea de fiecare marţi, cerând o rămurică de mentă, şi el, întins, surâzător, cu sacoul închis până în gât, spunând:
— O să te fac să te gândeşti toată vremea la mine. Ţi-am pus un portret în spatele uşii şi i-am înfipt ace în ochi.
Şi Genoveva, moartă de râs:
— Astea-s prostii pe care bărbaţii le învaţă de la flăcăii din sat.
La sfârşitul lui martie, avea să treacă prin casă. Îşi petrecea multe ore în birou, cu tata, convingându-l de însemnătatea a ceva ce n-am putut afla niciodată. De la nunta mea au trecut unsprezece ani; nouă
Colectia Bibliotecarul
de când mi-a spus adio la fereastra trenului şi m-a pus să-i promit că o să am grijă de copil, până avea să se întoarcă. Aceşti nouă ani au trecut fără să mai ştim nimic de el, fără ca tata, care l-a ajutat să
devanseze pregătirile pentru călătoria fără sfârşit, să mai fi pomenit de întoarcerea lui. Dar el n-a fost nici măcar în cei trei ani cât ne-a durat căsnicia mai concret şi mai palpabil decât la priveghiul copilului lui Paloquemado, ori în duminica de martie în care l-am văzut a doua oară, când mă întorceam împreună cu Veve García de la biserică. S-a oprit în uşa hotelului, singur, cu mâinile în buzunarele laterale ale sacoului cu patru nasturi. Şi a zis:
— De-acum ai să te gândeşti la mine toată viaţa, fiindcă au căzut toate acele din portret.
Şi a zis-o cu vocea atât de stinsă şi de încordată, că părea adevărat. Dar chiar şi acest adevăr era diferit şi straniu. Genoveva insista: „Astea-s porcăriile flăcăilor din sat”. Peste trei luni, ea a fugit cu directorul unei companii de păpuşari, dar în acea duminică
părea plină de scrupule şi foarte serioasă. Martin a zis:
— E o consolare să ştiu că cineva îşi va aduce aminte de mine în Macondo.
Iar Genoveva García, uitându-se la el, cu chipul alterat de exasperare, a zis:
— Fraierule! O să putrezească pe tine haina asta la patru nasturi!
Colectia Bibliotecarul
7
Vieţuia printre oamenii din Macondo, dar despărţit de ei de amintirea unui trecut în faţa căruia orice încercare de a-l îndrepta părea zadarnică. Îl priveau curioşi, ca pe un animal trist, care stătuse îndelung în umbră şi reapăruse cu obiceiuri pe care satul le considera doar de căpătat şi, ca atare, suspecte.
La căderea serii, se întorcea de la frizerie şi se încuia în odaie. De la o vreme, renunţase la gustarea de după-amiază; la început, noi, cei ai casei, am crezut că era obosit şi că se suia imediat în hamac, să
doarmă până a doua zi. Dar n-a trecut mult şi eu mi-am dat seama că noaptea i se întâmpla ceva straniu. Îl auzeam foindu-se în pat cu o insistenţă chinuită şi înnebunitoare, ca şi cum în acele nopţi îl aştepta în încăpere fantoma celui care fusese până atunci, şi amândoi, omul trecut şi omul prezent, se înfruntau îndârjit şi surd, într-o bătălie unde trecutul îşi apăra singurătatea turbată, aplombul invulnerabil, personalismele intransigente; iar prezentul, voinţa teribilă şi neschimbată de a se elibera de propriul eu anterior. Eu îl auzeam cum dădea ocol camerei, până la ivitul zorilor, când osteneala lui absorbea puterile adversarului nevăzut.
Numai eu am perceput cât se schimbase într-adevăr de când renunţase să mai poarte ghete înalte şi începuse să se îmbăieze zilnic şi să-şi parfumeze lenjeria cu apă frumos mirositoare. Câteva luni mai târziu, transformarea lui atinsese graniţa unde sentimentul meu faţă de el n-a mai fost o simplă toleranţă înţelegătoare şi a devenit compasiune. Nu noua lui înfăţişare de pe stradă mă
emoţiona. Ci faptul că mi-l închipuiam noaptea, încuiat în odaie, râcâindu-şi noroiul de pe ghete, muind cârpa în lavabou, întinzând crema de ghete pe pantofii stricaţi de nenumăraţii ani de când îi folosea. Mă emoţiona gândul la peria şi la cutia cu cremă de ghete