Eu, Tobías, Abraham şi Gilberto am plecat de la şcoală ieri pe la ora asta şi ne-am dus pe plantaţii cu o praştie, cu o pălărie mare ca să alungăm păsările şi cu un şiş nou. Pe drum, eu îmi tot aminteam de scaunul care nu mai era bun de nimic, proptit într-un colţ al bucătăriei, care fusese altădată folosit când veneau musafiri, iar acum era bun pentru mort, care stă pe el noapte de noapte, cu pălăria pusă, şi priveşte cenuşa din vatra stinsă.
Tobías şi Gilberto se duceau spre capătul ambarcaţiunii negre.
Plouase toată dimineaţa, iar pantofii le lunecau pe iarba plină de noroi. Unul din ei fluiera, iar fluieratul lui ascuţit şi drept răsuna în văgăuna de frunze, ca atunci când cânţi într-un butoi. Abraham mergea în urma lor, cu mine. El ducea praştia şi piatra pregătită să
tragă. Eu, şişul deschis.
Brusc, soarele a răbufnit prin umbrarul de frunze înghesuite şi tari, iar ceva luminos a căzut, dând din aripi în iarbă, ca o pasăre vie.
— L-ai văzut? a întrebat Abraham.
Eu m-am uitat în faţă şi i-am văzut pe Gilberto şi Tobías la capătul ambarcaţiunii.
— Nu-i pasăre, am spus, e soarele care a răsărit cu toată puterea.
Când au ajuns la mal, au început să se dezbrace şi să lovească
zdravăn apa, aruncând unul într-altul cu lichidul crepuscular, care nu părea să le ude pielea.
— Nu-i nicio pasăre astă-seară, a zis Abraham.
— Când plouă, nu-s păsări, i-am răspuns. Şi chiar am crezut ce
Colectia Bibliotecarul
spuneam.
Abraham a izbucnit în râs. Are un râs prostesc şi simplu şi face un zgomot ca al firicelului de apă în chiuvetă. S-a dezbrăcat.
— Mă bag în apă cu şişul şi umplu pălăria cu peşti, a zis.
Abraham stătea gol-puşcă în faţa mea, cu mâna deschisă, aşteptând şişul. Nu i-am răspuns imediat. Strângeam şişul şi simţeam în mână oţelul curat şi călit. N-am să-i dau şişul, m-am gândit. Şi i-am spus:
— N-am să-ţi dau şişul. Abia ieri mi l-au dat şi am să-l ţin toată
după-amiaza.
Abraham a rămas cu mâna întinsă. Atunci i-am spus:
— Incomplorutule!
Abraham m-a înţeles. Numai el pricepe ce spun.
— Bine, a zis şi s-a îndreptat spre apă prin aerul devenit tare şi acru. A zis: „Dezbracă-te şi te aşteptăm la bolovan”.
Vorbea zbenguindu-se şi ieşea iar, strălucitor ca un peşte enorm din argint, de parcă apa devenea lichidă în contact cu el.
Eu am rămas pe mal, întins pe noroiul călduţ. Când am deschis iar şişul, nu m-am mai uitat la Abraham şi mi-am aruncat privirile drept spre malul celălalt, pe deasupra copacilor, spre amurgul furios al cărui cer era impunător ca un grajd incendiat.
— Grăbeşte-te, a zis Abraham de pe malul celălalt.
Tobías fluiera stând pe bolovan. Atunci m-am gândit: Azi nu fac baie. Mâine.
La întoarcere, Abraham s-a ascuns după ciulini. Era să mă duc după el, dar mi-a zis:
— Nu veni aici. Sunt ocupat.
Am stat departe, în frunzele uscate din drum, privind cum singura rândunică îşi trasa o curbă pe cer. Am spus:
— Azi după-masă nu-i decât o rândunică.
Colectia Bibliotecarul
Abraham n-a răspuns imediat. Stătea tăcut în spatele ciulinilor, de parcă nu mă putea auzi, ca şi cum ar fi citit. Tăcerea lui era adâncă şi concentrată, plină de o forţă ascunsă. Doar după o îndelungată tăcere a oftat. Şi atunci a zis:
— Rândunici.
Şi eu i-am zis iar:
— Azi după-masă nu-i decât o rândunică.
Abraham stătea tot în spatele ciulinilor, dar nu ştiam ce făcea. Era tăcut şi concentrat, dar nu avea o linişte statică, ci o nemişcare deznădăjduită şi impetuoasă. După o clipă, a zis:
— Una singură? Aaa, da. Sigur, sigur.
De astă dată eu n-am spus nimic. El a început să se mişte în spatele ciulinilor. Stând pe frunze, am auzit cum îi trosneau alte frunze moarte sub picioare. A tăcut iar, de parcă ar fi plecat. Pe urmă a respirat adânc şi a întrebat:
— Ce ziceai?