― Te-ai descurcat foarte bine, Bliss, spuse Pelorat.
Refectoriul era spaţios, cu mese lungi care aveau de fiecare parte bănci la fel de lungi.
Era clar, Alfanii luau masa în comun.
Trevize se simţi mustrat de conştiinţă. Cererea lui Bliss de a rămâne singuri rezervase acest imens spaţiu doar pentru cinci oameni şi îi obligase pe majoritatea Alfanilor să
rămână afară. Totuşi, câţiva se aşezară la o distanţă respectuoasă faţă de ferestre (care nu
erau decât găuri practicate în perete, fără perdele), probabil pentru a-i putea privi pe străini cum mănâncă.
Fără să vrea, se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar începe să plouă. Desigur, ploaia venea doar atunci când era nevoie, uşoară şi blândă, fără vânt puternic, şi dura până când cădea o cantitate suficientă de apă. Mai mult, venea întotdeauna la momente cunoscute, astfel încât Alfanii erau pregătiţi pentru ea.
Fereastra din faţa sa dădea spre mare, şi departe, la orizont, Trevize avu impresia că
distinge o masă noroasă asemănătoare celor care acopereau întregul cer al acestei planete, cu excepţia acestui mic loc din Eden.
Controlul asupra vremii avea, desigur, multe avantaje.
În cele din urmă, fură serviţi de o tânără care se deplasa în vârful picioarelor. Nu fuseseră întrebaţi ce preferinţe aveau, fură serviţi, pur şi simplu. Era un pahar mic cu lapte, unul mai mare cu suc de struguri, şi unul şi mai mare, plin cu apă. Fiecare primi două ouă
mari fierte, încadrate cu felii de brânză albă. Mai primiră câte o farfurie mare de peşte la grătar cu cartofi prăjiţi tăiaţi subţiri, aşezaţi pe foi de lăptucă, verzi şi proaspete.
Bliss privi cu disperare cantitatea de mâncare din faţa ei; nu ştia de unde să înceapă.
Fallom nu-şi făcea complexe. Bău însetată sucul de struguri, apoi se apucă să mănânce peştele şi cartofii. Avea de gând să-şi folosească degetele în acest scop, dar Bliss îi întinse o lingură mare cu margini zimţate, care putea servi la fel de bine şi ca furculiţă. Fallom o acceptă.
Pelorat zâmbi satisfăcut şi atacă ouăle fără întârziere.
― Aproape că uitasem ce gust au ouăle adevărate, spuse Trevize.
Apoi îl imită pe Pelorat.
Hiroko, uitând să-şi mănânce propriul mic dejun privind fascinată la modul în care mâncau ceilalţi (pentru că până şi Bliss începu să mănânce, cu o evidentă poftă) întrebă:
― Este bun?
― Este bun, spuse Trevize printre înghiţituri. Din câte se pare, insula aceasta nu duce lipsă de mâncare... Sau ne-aţi servit pe noi cu mai multă mâncare decât de obicei, din politeţe.
Hiroko îl ascultă cu o privire atentă, şi păru să fi înţeles, pentru că spuse:
― Nu, nu, respectat domn. Pământul nostru este darnic, iar marea îl depăşeşte chiar în generozitate. Gâştele ne dau ouă, caprele brânză şi lapte. Avem lanuri cultivate cu grâne.
Şi mai presus de toate, marea noastră este plină cu nenumărate soiuri de peşte, în cantităţi interminabile. Întregul Imperiu ar putea mânca la mesele noastre fără a se termina peştele din mare.
Trevize zâmbi discret. Evident, tânăra Alfană nu avea nici cea mai mică idee despre adevărata dimensiune a Galaxiei.
― Hiroko, acestei insule îi spuneţi Noul Pământ, o aborda el. Unde ar putea fi Vechiul Pământ?
Ea îl privi, nedumerită:
― Vechiul Pământ, ai spus? Iertarea îţi implor, respectat dorim, dar nu înţeleg ce doreşti să spui.
― Înainte de a fi un Nou Pământ, semenii tăi au trăit în altă parte. Unde se află acel loc din care au venit?
― Nimic nu ştiu despre aşa ceva, respectat domn, spuse ea cu o seriozitate tulburată.
Acest pământ fost-a al meu dintotdeauna, şi al mamei, şi al bunicii; şi, nu mă îndoiesc, al bunicilor lor şi al străbunicilor lor, şi al celor de dinainte. Despre vreun alt pământ, nimic nu ştiu.
― Dar, spuse Trevize revenind la subiect, vorbeşti despre acest pământ ca fiind Noul Pământ. De ce îi spuneţi astfel?
― Pentru că, respectat domn, răspunse ea la fel de blând, aşa este numit dintotdeauna de toată lumea, femeia neavând nimic împotrivă.
― Dar este Noul Pământ, şi, în consecinţă, trebuie să existe un Pământ anterior.
Trebuie să fie un Vechi Pământ, de unde i se trage numele. În fiecare dimineaţă este o nouă
zi, iar asta implică faptul că anterior a existat o veche zi. Nu înţelegi că aşa stau lucrurile?
― Nu, respectat domn. Despre acest pământ nu ştiu decât cum se cheamă, altceva nimic. Şi nici nu pot urmări vorbele tale, care sună foarte mult cu ceea ce noi numim
"despicat firul în patru". Nu este o ofensă.
Trevize dădu din cap şi se simţi învins.
77
Trevize se aplecă spre Pelorat şi şopti: