― Nu puteţi zări decât o urmă subţire şi palidă, din cauză că privim chiar din planul inelului. Putem ieşi din planul orbital pentru a avea un unghi mai favorabil. Vreţi?

― N-aş vrea ca din cauza noastră să recalculezi poziţiile şi traseele, Golan, spuse Pelorat.

― Nici o problemă! Computerul se va ocupa de toate astea, în locul meu.

Se aşeză în faţa computerului şi puse palmele pe contururile de pe pupitru. Computerul, bine acordat pe frecvenţele minţii sale, se ocupă de restul.

Far Star, scutită de problema combustibilului şi de senzaţiile inerţiale, acceleră rapid. Încă o dată, Trevize simţi un val de afecţiune pentru acest computer-navă care îi răspundea astfel ― ca şi cum era acţionat şi direcţionat de gândul său; ca şi cum ar fi fost o puternică şi docilă extensie a organelor sale de acţiune.

Nu era de mirare că Fundaţia o vroia înapoi; nu era de mirare că şi Comporellon-ul o dorise. Singura surpriză era că forţa superstiţiei fusese suficient de puternică pentru a-i determina pe Comporellieni să renunţe la ea.

Înarmată cum se cuvine, ar fi putut lupta mai bine decât oricare navă sau grup de nave... cu condiţia să nu se confrunte cu una la fel ca şi ea.

Desigur, nu era înarmată. Primarul Branno, când îi dăduse nava pe mână, îşi luase totuşi această elementară măsură de precauţie.

Pelorat şi Bliss priveau cu atenţie cum Gallia se rotea spre ei, încet, încet. Polul de deasupra (oricare o fi fost) deveni vizibil, înconjurat de o zonă turbulentă extinsă, circulară. Polul de jos dispăru în spatele sferei.

Observară cum, în partea superioară, zona de umbră invada zona de lumină portocalie, diminuând progresiv superbul disc.

Cel mai tare îi uimea faptul că banda centrală nu mai era o linie dreaptă, ci se curbase, la fel ca şi celelalte benzi dinspre nord şi dinspre sud, însă de o manieră mult mai vizibilă. Era limpede că se continua şi în spatele planetei. Nu se punea problema unei iluzii optice. Natura sa era evidentă: un inel de materie, înconjurând planeta, invizibil în partea întunecată a sferei.

― Cred că este suficient pentru a vă face o idee, spuse Trevize. Dacă am trece pe deasupra axei de rotaţie a planetei, aţi vedea că inelul are o formă circulară, este concentric cu planeta, şi nu o atinge nicăieri. Probabil aţi mai observa şi că nu este unul singur, ci mai multe inele concentrice.

― N-aş fi crezut că aşa ceva este posibil, spuse Pelorat copleşit. Ce anume le ţine in spaţiu?

― Aceleaşi forţe ca şi în cazul sateliţilor, spuse Trevize. Inelele sunt constituite din particule mici, fiecare orbitând în jurul planetei. Sunt atât de aproape de planetă, încât efectele mareelor le împiedică să se condenseze într-un singur corp.

Pelorat dădu din cap:

― Mă îngrozesc când mă gândesc la mine, bătrâne. Cum este posibil să-mi fi petrecut întreaga viaţă încercând să devin un erudit, şi totuşi să ştiu atât de puţine lucruri despre astronomie?

― Iar eu nu ştiu nimic despre miturile omenirii. Nimeni nu poate cuprinde întreaga cunoaştere... Chestia este că aceste inele planetare nu reprezintă ceva neobişnuit. Toate gigantele gazoase au aşa ceva, chiar dacă uneori se prezintă sub forma unor curbe subţiri formate din praf. Întâmplător, soarele Terminus-ului nu are o gigantă gazoasă veritabilă în sistemul său planetar, aşa că Terminienii nu prea ştiu despre inelele planetare. Totuşi, lăţimea acestui inel, de peste două sute de kilometri, este neobişnuită.

Pelorat pocni deodată din degete:

― Deci asta vroia să spună!

― Ce s-a întâmplat, Pel? tresări Bliss.

― Am dat mai demult peste un fragment dintr-o poezie foarte veche, spuse Pelorat. Era într-o versiune arhaică a limbajului Galactic, greu de descifrat, însă asta era o dovadă foarte bună a vechimii... Deşi nu ar trebui să mă plâng, bătrâne. Profesia mea a făcut din mine un expert în diversele variante ale Galaticii Vechi, iar asta îmi aduce destule satisfacţii, chiar dacă nu îmi foloseşte la nimic altceva... Despre ce vorbeam?

― Un fragment de poezie veche, Pel dragă, spuse Bliss.

― Mulţumesc, Bliss, spuse el.

Apoi, spre Trevize:

― Ea mă readuce pe traseu când o iau razna... ceea ce se întâmplă aproape tot timpul.

― Asta face parte din farmecul tău, Pel, spuse Bliss zâmbind.

― În sfârşit, acel fragment de poezie se dorea o descriere a sistemului planetar din care făcea parte Pământul. Nu ştiu în ce scop. Nu a supravieţuit decât această mică parte, probabil din cauza elementelor de astronomie pe care le conţine. În orice caz, era vorba despre strălucitorul inel triplu al celei de-a şasea planete, “atât de mare şi de lat, încât planeta parcă se chirceşte când o compari cu el.” După cum vezi, încă mai pot cita din memorie. Nu înţelesesem ce putea fi acel “inel planetar”. Îmi aduc acum aminte că îmi imaginam trei cercuri în linie, dispuse pe o parte a planetei. Părea atât de absurd, încât nu m-am mai obosit să îl includ în biblioteca mea. Acum îmi pare rău că n-am insistat să aflu mai multe.

― Poate că ai făcut bine ignorând-o, Janov, încercă Trevize să îl consoleze. E o greşeală să iei de bune toate pălăvrăgelile dintr-o poezie.

― Dar la asta se referea, spuse Pelorat arătând cu degetul înspre ecran. Despre asta vorbea poezia. Trei inele, concentrice, mai largi decât planeta însăşi.

― N-am mai auzit de aşa ceva, spuse Trevize. Nu cred că inelele pot fi atât de largi. În comparaţie cu planeta pe care o înconjoară, ele sunt întotdeauna foarte subţiri.

― Da, dar până acum nu am mai auzit nici de planete locuibile cu sateliţi gigantici, spuse Pelorat. Sau cu crustă radioactivă. Iată caracteristica unică numărul trei. Dacă descoperim o planetă radioactivă (care altfel ar putea fi locuibilă), cu un satelit gigantic, şi dacă mai găsim în sistem o planetă înconjurată de un inel uriaş, atunci putem fi siguri că am dat peste Pământ.

― Sunt de acord, Janov, zâmbi Trevize. Dacă dăm peste toate aceste trei caracteristici unice, atunci cu siguranţă că este vorba de Pământ.

― Dacă! oftă Bliss.

30

Trecuseră de principalele lumi ale sistemului planetar, năpustindu-se în spaţiul dintre cele două planete aflate la periferia sistemului. În jurul lor, pe o rază de l,5 miliarde de kilometri, nu se afla nici o masă importantă. În faţă se întindea un vast nor, nesemnificativ din punct de vedere gravitaţional.

Far Star accelerase până la o viteză de 0,1c. Adică o zecime din viteza luminii. Trevize ştia bine că, teoretic, nava putea fi accelerată până în vecinătatea vitezei luminii, dar mai ştia de asemeni că, în practică, 0,1 c era limita rezonabilă.

La această viteză, obiectele cu masă apreciabilă puteau fi ocolite, însă nu aveai cum să eviţi nenumăratele particule de praf din spaţiu şi, mai ales, atomii şi moleculele. La viteze foarte mari, aceste obiecte infime puteau provoca avarii, erodând şi zgâriind învelişul navei. La viteze apropiate de cea a luminii, fiecare atom care ciocnea învelişul avea proprietăţile unei particule de rază cosmică. Supus acestei radiaţii penetrante, nimeni de la bordul navei nu ar fi putut supravieţui multă vreme.

Deşi nava se deplasa cu treizeci de mii de kilometri pe secundă, stelele din depărtare dădeau impresia că sunt fixe.

Computerul cerceta spaţiul pe o rază mare, detectând obiectele de dimensiuni importante iar nava vira uşor pentru a le evita.

Trevize îşi concentrase întreaga atenţie asupra celor trei seturi de coordonate primite de la Deniador.

― Este ceva în neregulă cu numerele? întrebă neliniştit Pelorat.

― Deocamdată nu-mi pot da seama, răspunse Trevize. Coordonatele în sine nu sunt utile decât dacă ştii originea, convenţiile de calcul... direcţia după care este măsurată distanţa ― echivalentul primului meridian, ca să spun aşa ― şi altele.

― Şi cum ai să afli toate astea? întrebă dezamăgit Pelorat.

― Am obţinut coordonatele Terminus-ului şi ale altor câteva puncte cunoscute, faţă de Comporellon. Dacă le introduc în computer, acesta îmi va determina convenţiile. Încerc să-mi fac ordine în minte pentru a putea programa computerul să facă un calcul corect. Odată determinate convenţiile, numerele referitoare la Lumile Interzise ar putea căpăta un sens.

― Ar putea? Doar atât? întrebă Bliss.

― Mă tem că doar atât, spuse Trevize. La urma urmelor, sunt numere vechi... probabil Comporelliene, dar nu obligatoriu. Dacă se bazează pe alte convenţii?

― Şi atunci?

― Atunci vom avea doar nişte numere fără semnificaţie. Dar... asta vom afla în curând.

Degetele sale alunecară deasupra tastelor computerului, introducând informaţiile necesare. După aceea îşi aşeză mâinile deasupra contururilor de pe pupitru. Aşteptă până ce computerul determină convenţiile, apoi interpretă coordonatele celei mai apropiate dintre Lumile Interzise în aceleaşi convenţii, şi în cele din urmă raportă acele coordonate la harta Galactică aflată în memoria computerului.

Pe ecran apăru un câmp de stele, evoluând rapid pentru a se potrivi cu informaţiile transmise. Odată ajuns în stază se mări, şi stelele începură să alerge înspre margini în toate direcţiile, până când majoritatea dispărură. Ochiul nu putea urmări această mişcare rapidă; totul era ca o ceaţă pestriţă. În cele din urmă, pe ecran nu rămase decât un spaţiu de o zecime de parsec pe fiecare latură (conform indexului de cifre de sub ecran). Doar şase puncte slab strălucitoare pătau întunecimea ecranului.