Pelorat oftă:
― Ştii, există unele basme străvechi în care cineva are dreptul la trei dorinţe. Însă nu mai multe. Trei pare să fie un număr semnificativ în acele basme, poate din cauză că este primul număr impar care permite o decizie hotărâtoare. Ştii, două din trei câştigă... Chestia este că în acele basme, dorinţele nu folosesc la nimic. Nimeni nu şi-a dorit vreodată lucrul corect, ceea ce, am avut dintotdeauna convingerea, reprezintă o lecţie a înţelepciunii străvechi, care spune că satisfacerea dorinţelor trebuie meritată, şi nu...
Se întrerupse deodată, jenat:
― Îmi pare rău, bătrâne, dar îţi irosesc timpul. Întotdeauna trăncănesc prea mult când încep să vorbesc despre hobby-ul meu.
― Întotdeauna am găsit că spui lucruri interesante, Janov. Aş vrea însă să înţeleg analogia. Ni s-au permis trei dorinţe, şi am consumat două care nu ne-au folosit la nimic. Acum ne-a mai rămas doar una... În sinea mea, sunt sigur de un nou eşec, şi din această cauză îmi doresc o amânare. De-asta întârzii Saltul cât mai mult timp posibil.
― Ce-ai să faci dacă nici acum nu găsim nimic? Ne întoarcem pe Gaia? Pe Terminus?
― O, nu, şopti Trevize dând din cap. Căutarea va trebui să continue... Însă măcar de-aş şti cum!
CAPITOLUL 14
Planeta moartă
60
TREVIZE SE SIMŢEA DEPRIMAT. Puţinele victorii pe care le obţinuse de la începutul căutării nu fuseseră, nici una dintre ele, definitive; fuseseră doar nişte amânări temporare ale înfrângerii.
Acum întârziase Saltul spre a treia lume Spaţiană, reuşind să-i contamineze şi pe ceilalţi cu neliniştea sa. Când decise în cele din urmă că nu mai avea ce face şi trebuia să se apropie, Pelorat stătea solemn în pragul uşii cabinei de pilotaj; Bliss era undeva în spatele lui, în lateral. Până şi Fallom era prezent, privindu-l pe Trevize cu ochii măriţi, ţinând-o strâns de mână pe Bliss.
Trevize ridicase privirea de la computer şi spusese, cam în bătaie de joc:
― Un adevărat tablou de familie!
Însă nu vorbise decât starea mizerabilă care îl cuprinsese.
Ordonă computerului să facă un Salt mai mic, astfel încât să reintre în spaţiu la o distanţă mare faţă de steaua în chestiune. Îşi spuse în sinea sa că făcuse acest lucru din prudenţă, dar nici el nu era convins de pretext. În adâncul lui, spera că distanţa mare nu-i va permite să fie sigur dacă steaua poseda sau nu o planetă locuibilă. Asta îi va oferi un răgaz de câteva zile în plus înainte de a afla, şi (poate) de a fi obligat să-şi recunoască amara înfrângere.
Astfel încât acum, sub privirile “tabloului de familie”, inspiră adânc, îşi ţinu răsuflarea, apoi expiră şuierând printre buze, dând computerului ultima instrucţiune.
Câmpul de stele se schimbă printr-o discontinuitate silenţioasă, şi ecranul deveni mai gol, pentru că fusese dus într-o regiune în care stelele erau mai rare. Şi acolo, aproape de centru, se afla o stea puternic strălucitoare.
Trevize zâmbi larg, pentru că şi asta era, într-un fel, o victorie. La urma urmelor, al treilea set de coordonate putea fi eronat şi ar fi fost posibil să nu zărească nici o stea de tipul G. Privi spre ceilalţi trei, şi spuse:
― Asta e! Steaua numărul trei.
― Eşti sigur? întrebă moale Bliss.
― Priveşte! spuse Trevize. Voi trece pe imaginea echi-centrată a hărţii Galactice din memoria computerului. Dacă steaua strălucitoare dispare, înseamnă că, nefiind înregistrată, este cea pe care o căutăm.
Computerul răspunse comenzii sale, şi steaua dispăru dintr-o dată. Ca şi cum nu fusese niciodată acolo. Dar restul câmpului de stele rămăsese neschimbat, într-o sublimă indiferenţă.
― Asta este, spuse Trevize.
Şi cu toate acestea, puse Far Star să înainteze cu puţin peste jumătate din viteza obişnuită. Se punea în continuare problema prezenţei unei planete locuibile, şi nu era deloc grăbit să afle răspunsul. Chiar şi după trei zile de apropiere, tot nu se putea spune nimic în această privinţă.
Adică, nu chiar nimic. În jurul stelei orbita o mare gigantă gazoasă. Era foarte depărtată de stea şi, în emisfera luminată strălucea cu galben foarte pal. Din poziţia în care se aflau, o putea distinge ca pe un semicerc impozant.
Lui Trevize nu îi plăcea cum arată, dar încercă să nu trădeze acest lucru şi vorbi pe un ton neutru, ca din îndrumar:
― Acolo este o gigantă gazoasă, foarte impresionantă. Are o pereche de inele subţiri şi doi sateliţi de dimensiuni considerabile, vizibili în acest moment.
― Majoritatea sistemelor au în componenţă gigante gazoase, nu-i aşa? se interesă Bliss.
― Da, dar asta este foarte mare. Judecând după distanţa la care se află sateliţii faţă de ea, după perioadele lor de revoluţie, giganta gazoasă este de aproape două mii de ori mai voluminoasă decât o planetă locuibilă.
― Ce importanţă are? spuse Bliss. Gigantele gazoase sunt gigante gazoase şi nu contează ce dimensiuni au, nu-i aşa? Întotdeauna se află la o distanţă mare faţă de steaua în jurul căreia orbitează, şi nici una dintre ele nu este locuibilă, datorită gabaritului şi distanţei faţă de soare. Va trebui să căutăm mai aproape de stea pentru a găsi o planetă locuibilă.
Trevize ezită, apoi se decise să pună cărţile pe masă:
― Problema este că gigantele gazoase au tendinţa să “cureţe” spaţiul din jurul lor. Materia care nu este absorbită de masa lor se condensează formând corpuri de dimensiuni mari: sateliţi. La distanţe mari de ele, condensarea este împiedicată. Deci, cu cât giganta gazoasă este mai mare, cu atât este mai probabil ca ea să fie singura planetă importantă a unei stele. Nu vor exista decât giganta gazoasă şi câţiva asteroizi.
― Vrei să spui că aici nu există nici o planetă locuibilă?
― Cu cât este mai mare giganta gazoasă, cu atât se diminuează şansa existentei unei planete locuibile, iar această gigantă gazoasă, prin masa şi gabaritul ei, este practic o stea pitică.
― O putem vedea? întrebă Pelorat.
Priveau toţi trei ecranul (Fallom se afla în camera lui Bliss, cu cărţile oferite de Pelorat).
Imaginea fu mărită până când sectorul de cerc luminos umplu ecranul. Era traversat de o linie subţire întunecată, deasupra centrului, umbra unui sistem de inele. Acestea se puteau observa la o mică distanţă deasupra suprafeţei planetei, curbe strălucitoare penetrând uşor zona întunecată înainte de a dispărea la rândul lor în umbră.
― Axa de rotaţie a planetei, spuse Trevize, este înclinată la aproximativ treizeci şi cinci de grade faţă de planul de revoluţie, iar inelul este, desigur, în planul ecuatorial. Deci, în poziţia de acum a planetei pe orbită, lumina stelei vine de jos, iar umbra inelului se formează mult deasupra ecuatorului.
Pelorat privea fascinat:
