Trevize râse, deodată:

― Foarte bine, Janov. Observ că încerci să mă baţi la logică, pentru a mă pedepsi că am vorbit cam dur cu Bliss; te descurci foarte bine. Îţi promit că dacă nu găsim uscat, vom examina oceanul cât mai amănunţit posibil, poate vom descoperi calmari civilizaţi.

În timp ce vorbea, nava pătrunse din nou în emisfera întunecată, şi ecranul deveni negru.

Pelorat făcu o grimasă.

― Mă tot întreb, spuse el. Este sigur?

― Ce să fie sigur, Janov?

― Să alergăm aşa prin noapte. Am putea devia, scufundându-ne în ocean.

― Este imposibil, Janov. Serios! Computerul menţine traseul după o linie de forţă gravitaţională. Cu alte cuvinte, rămânem mereu la o intensitate constantă a forţei gravitaţionale planetare, ceea ce înseamnă că ne menţinem la o altitudine relativ constantă deasupra nivelului mării.

― La ce altitudine?

― Aproape cinci kilometri.

― Asta nu mă linişteşte prea mult, Golan. Dacă ajungem la o porţiune de uscat şi ne ciocnim de un munte pe care nu îl vedem?

― Noi nu îl vedem, dar radarele navei îl vor vedea, iar computerul va dirija nava pe lângă sau pe deasupra muntelui.

― Şi dacă suprafaţa este plată? În întuneric, nu o vom remarca.

― Nu, Janov, nu o vom rata. Undele radar reflectate de apă nu sunt ca undele radar reflectate de sol. Apa este plată; solul este neregulat. Din acest motiv, reflecţia undelor pe suprafaţa uscatului este mult mai haotică decât reflecţia datorată apei. Computerul va putea face diferenţa şi ne va anunţa dacă apare uscatul. Chiar dacă ar fi zi şi planeta s-ar scălda în lumina soarelui, computerul ar detecta uscatul înaintea noastră.

Se cufundară în tăcere şi, după două ore, intrară din nou în emisfera luminată, oceanul pustiu unduindu-se monoton sub ei, ascuns uneori vederii de una dintre numeroasele furtuni. Într-una dintre aceste furtuni, vântul scoase Far Star de pe traiectorie. Computerul nu se opusese, explică Trevize, pentru a evita o irosire inutilă a energiei şi pentru a minimiza şansa vreunei deteriorări fizice. Apoi, când turbulenţa încetă, computerul aduse nava din nou pe traiectorie.

― A fost probabil marginea unui uragan, spuse Trevize.

― Ascultă aici, bătrâne, spuse Pelorat. Noi nu facem decât să mergem de la vest la est ― sau de la est la vest. Nu examinăm decât ecuatorul.

― Ar fi o tâmpenie, nu-i aşa? spuse Trevize. De fapt, mergem pe un traseu cu rază mare, de la nord-vest spre sud-est, care trece prin tropice şi prin ambele zone temperate. De fiecare dată când repetăm ciclul, traiectoria se deplasează spre vest, deoarece planeta se roteşte în jurul axei sale, sub noi. Traversăm planeta metodic, în zig-zag. Până acum, din moment ce nu am dat de uscat, şansele de a descoperi un continent notabil sunt mai mici de zece la sută ― cel puţin, aşa ne spune computerul ― iar pentru o insulă importantă, şansele sunt sub douăzeci şi cinci la sută. Şi şansele scad la fiecare ciclu pe care îl parcurgem.

― Ştii ce aş fi făcut eu? spuse încet Pelorat în timp ce emisfera întunecată îi înghiţea din nou. Aş fi stat departe de planetă şi aş fi scanat cu radarul întreaga emisferă îndreptată spre mine. Norii nu ar fi avut nici o influenţă, nu-i aşa?

― Apoi ne-am fi mutat în partea cealaltă şi am fi făcut acelaşi lucru, spuse Trevize. Sau am fi lăsat planeta să facă o rotaţie... Asta se cheamă “mintea de pe urmă”, Janov. Cine s-ar fi aşteptat să ne apropiem de planetă fără a fi opriţi la o staţie de intrare, unde să ni se dea o traiectorie pentru aterizare, sau să ni se refuze accesul? Şi, chiar dacă am fi trecut de stratul de nori fără a fi opriţi la o staţie, cine s-ar fi aşteptat să nu găsim imediat uscatul? Planetele locuibile sunt... pământ!

― Da, dar nu în întregime, spuse Pelorat.

― Nu asta vroiam să spun, izbucni entuziasmat Trevize. Spuneam că am găsit pământ! Linişte!

Apoi, cu o sobrietate care nu reuşea să îi ascundă entuziasmul, Trevize aşeză mâinile pe pupitru şi deveni parte componentă a computerului. Spuse:

― Este o insulă de aproximativ două sute cincizeci de kilometri lungime şi şaizeci şi cinci de kilometri lăţime. Cu o arie de ― probabil ― cincisprezece mii de kilometri pătraţi. Nu mare, dar destul de importantă. Mai mult decât un simplu punct pe hartă. Aşteaptă!

Luminile din cabina de pilotaj slăbiră progresiv în intensitate, după care se stinseră complet. Pelorat vorbi în şoaptă, de parcă întunericul era ceva fragil, care nu trebuia spart:

― Ce facem?

― Aşteptăm ca ochii noştri să se adapteze la întuneric. Nava pluteşte deasupra insulei. Priveşte. Vezi ceva?

― Nu... poate nişte mici puncte luminoase. Nu sunt sigur.

― Le văd şi eu. Acum voi utiliza lentila telescopică.

Şi era, într-adevăr, lumină! Vizibilă clar. În pete neregulate.

― Este locuită, spuse Trevize. Ar putea fi singura porţiune locuibilă a planetei.

― Ce facem?

― Aşteptăm să se facă ziuă. Avem astfel la dispoziţie câteva ore în care ne putem odihni.

― Nu există pericolul să ne atace?

― Cu ce? Nu am detectat nici un fel de radiaţie, în afara luminii vizibile şi a radiaţiilor infraroşii. Este locuită, iar locuitorii sunt inteligenţi. Cu tehnologie, dar cu siguranţă preelectronică; deci părerea mea este că, la această altitudine, nu avem de ce ne teme. Dacă mă înşel cumva, computerul mă va avertiza în timp util.

― Şi după ce se face ziuă?

― Aterizăm, bineînţeles.

75

Coborâră când primele raze ale soarelui de dimineaţă străluciră printr-o spărtură a norilor, luminând o parte a insulei ― de un verde proaspăt, cu interiorul marcat de un şir de coline joase, clar conturate pe fundalul purpuriu.

Pe măsură ce se apropiau, puteau distinge păduri izolate, şi rare livezi, dar cea mai mare parte a teritoriului era constituită din ferme bine întreţinute. Imediat sub ei, în partea de sud-est a insulei, se afla o plajă argintie, delimitată în spate de un şir de stânci, dincolo de care, se întindea o pajişte. Puteau zări din când în când câte o casă, dar acestea nu se aglomerau pentru a forma ceva care să semene cu un oraş.

În cele din urmă, reuşiră să distingă o vagă reţea de drumuri, în lungul căreia se aliniau, la distanţă mare una de alta, locuinţe. Apoi, în aerul proaspăt al dimineţii, observară un vehicul aerian, în depărtare. Îşi puteau da seama că era un vehicul aerian şi nu o pasăre doar din modul în care era manevrat. Primul semn clar al inteligenţei tehnologice depistat până acum pe această planetă.

― Ar putea fi un vehicul automat, dacă ar reuşi să facă aşa ceva fără electronică, spuse Trevize.

― Ar putea fi, spuse Bliss. Părerea mea este că dacă acel vehicul ar fi fost pilotat de o fiinţă umană, atunci s-ar fi îndreptat spre noi. Trebuie că suntem un spectacol rar... un vehicul care coboară fără să facă uz de jeturi de frânare sau de rachete.

― Ar fi un spectacol inedit pentru orice planetă, spuse gânditor Trevize. Foarte puţine lumi au fost vreodată martore la coborârea unei nave gravitice.... Plaja ar fi un loc de aterizare foarte bun, dar dacă suflă vântul, există pericolul ca nava să fie scufundată în mare, şi nu mi-aş dori aşa ceva. Voi opta pentru întinderea de iarbă din spatele bolovanilor.

― Cel puţin, spuse Pelorat, o navă gravitică nu va pârjoli în coborîre proprietatea cuiva.

Coborâră încet, şi nava se sprijini pe cei patru suporţi care ieşiră în timpul ultimei faze de aterizare. Aceştia pătrunseră în sol, sub greutatea navei.

― Mă tem că totuşi vom lăsa urme, spuse Pelorat.

Bliss spuse, cu o voce nu foarte mulţumită:

― Climatul este temperat... chiar cald, aş spune.

Pe iarbă se afla o femeie, privind coborârea navei şi nemanifestând vreun semn de teamă sau de surpriză. Expresia ei nu trăda decât un puternic interes.