― Ei bine, am auzit în mai multe locuri despre radioactivitatea lui. Informaţia asta ar putea fi ticluită special pentru a descuraja pe oricine în încercarea de a-l localiza. Dacă ar fi cu adevărat radioactiv, nimeni nu s-ar putea apropia de el. După toate probabilităţile, nu am putea nici măcar pune piciorul pe el. Chiar şi roboţii exploratori, dacă i-am avea, este posibil să nu supravieţuiască radiaţiilor. Aşa că, pentru ce să-l mai căutăm? Iar dacă nu este radioactiv, atunci rămâne neatins, cu excepţia apropierilor accidentale, în care caz ar putea avea mijloace de a se disimula.
Trevize reuşi să surâdă:
― Este destul de ciudat, Janov, dar şi eu am gândit la fel. M-am gândit chiar că acel satelit neverosimil de mare a fost inventat şi plasat intenţionat în legendele despre Pământ. Cât despre giganta gazoasă cu monstruosul sistem inelar, este la fel de improbabilă, şi este posibil să fie de asemenea introdusă artificial în legende. Totul este inventat, poate, pentru a ne face să căutăm ceea ce nu există, astfel încât dacă nimerim în sistemul planetar cu pricina, ne putem holba chiar la Pământ, şi îl vom neglija din cauză că în realitate, nu are un satelit gigantic sau un vecin cu trei inele, sau o crustă radioactivă. Deci, nu îl recunoaştem şi nici măcar nu ne imaginăm că privim Pământul... Eu îmi închipui situaţii chiar şi mai rele.
― Ce poate fi mai rău?
― Simplu... atunci când mintea o ia razna, în mijlocul nopţii, şi începe să caute în imensul tărâm al imaginaţiei ceva care nu poate decât să-ţi adâncească disperarea. Dacă Pământul are o capacitate nemărginită de a se ascunde? Dacă ne poate înceţoşa minţile? Dacă ne îndreptăm chiar spre Pământ, cu satelitul sau gigantic, şi cu giganta gazoasă înconjurată de inele imense, şi nu îl remarcăm? Dacă asta s-a întâmplat deja?
― Dacă crezi aşa ceva, atunci pentru ce...?
― N-am spus “cred”. Vorbeam despre imaginaţia bolnavă. Vom continua căutarea.
Pelorat ezită, apoi spuse:
― Cât timp, Trevize? La un moment dat, va trebui să ne dăm bătuţi.
― Niciodată! se aprinse Trevize. Dacă va trebui să-mi petrec restul vieţii mergând din planetă în planetă, căutând şi întrebând: “Vă rog, domnule, unde se află Pământul?” atunci asta am să fac. În orice moment vă pot duce înapoi pe Gaia, pe tine şi pe Bliss, chiar şi pe Fallom, dacă doreşti. După care voi continua de unul singur.
― Nu! Ştii că nu te voi abandona, Golan, şi nici Bliss nu o va face. Vom cutreiera planetele împreună cu tine, dacă trebuie. Dar de ce?
― Pentru că trebuie să descopăr Pământul, şi pentru că în cele din urmă voi reuşi. Nu ştiu cum, dar voi reuşi... Acum ascultă, încerc să caut o poziţie din care să studiez partea luminată a planetei, fără să mă apropii prea mult de soare, aşa că lasă-mă în pace o vreme.
Pelorat tăcu, dar nu se mişcă. Continuă să privească, în timp ce Trevize studia imaginea planetei, care pe ecran se prezenta mai mult de jumătate luminată de soare. Pentru Pelorat, nu avea nimic remarcabil, dar ştia că Trevize, unit cu computerul, o vedea din unghiuri mult mai favorabile.
― Văd un abur, şopti Trevize.
― Deci trebuie să existe o atmosferă.
― Nu cine ştie ce. Nu suficientă pentru a menţine viaţa, dar suficientă pentru a se putea produce un vântuleţ care să ridice praful. Este o bine-cunoscută caracteristică a planetelor cu atmosfera rarefiată. Ar putea exista chiar micuţe calote polare. Un pic de apă condensată în gheaţă, la poli. Lumea aceasta este prea caldă pentru dioxid de carbon solid... Va trebui să comut pe cartografierea prin radar. Voi putea lucra mai uşor în partea întunecată.
― Serios?
― Da. Ar fi trebuit să încerc de la început, dar cu o planetă care practic nu are aer, deci nici nori, încercarea cu lumina naturală vizibilă s-a impus de la sine.
Trevize rămase tăcut o vreme îndelungată, în timp ce ecranul deveni neclar, cu reflecţii radar care generau un fel de planetă abstractă, semănând cu opera unui artist din perioada Cleoniană. Apoi spuse: “Ei bine...” surprins, prelungind cuvântul; după care tăcu din nou.
În cele din urmă, Pelorat întrebă:
― Cum adică “E bine”?
Trevize îl privi scurt:
― Nu văd nici un crater.
― Nici un crater? E bine?
― E total neaşteptat, spuse Trevize.
Apoi figura i se transformă într-un zâmbet:
― Şi foarte bine. De fapt, s-ar putea să fie chiar minunat.
63
Fallom rămase cu nasul lipit de hublou, acolo unde se putea vedea cu ochiul liber o mică parte din Univers, fără posibilităţile de mărire şi filtrare oferite de computer.
Bliss, care încercase să-i explice, oftă şi spuse încet spre Pelorat:
― Nu ştiu cât de mult înţelege, Pel dragă. Pentru ea, întregul Univers era alcătuit din locuinţa părintelui ei şi o mică parte a moşiei în care se află această locuinţă. Nu cred că a ieşit vreodată noaptea la suprafaţă, sau că a văzut stele.
― Chiar aşa?
― Da. Nu am avut curajul să-i arăt ceva din Univers până nu a învăţat suficiente cuvinte pentru a mă înţelege cât de cât... şi ce noroc că tu poţi vorbi cu ea în propriul ei limbaj!
― Problema este că nu mă pricep chiar foarte mult, se scuză Pelorat. Iar Universul este greu de înţeles atunci când îl abordezi dintr-o dată. Mi-a spus că dacă acele luminiţe mici sunt lumi gigantice, fiecare cât Solaria ― sunt mult mai mari decât Solaria, desigur ― nu ar putea să atârne în gol. Ar trebui să cadă, aşa spune ea.
― Şi are dreptate, prin prisma a ceea ce ştie. Pune întrebări inteligente, şi încetul cu încetul va înţelege. Bine măcar că manifestă curiozitate şi nu frică.
― Problema este, Bliss, că şi eu sunt curios. Uite-l pe Golan, cum s-a schimbat după ce a aflat că pe lumea spre care ne îndreptăm nu sunt cratere. N-am nici cea mai mică idee în ce sens s-au schimbat lucrurile. Tu ai?
― Deloc. Totuşi, el ştie mult mai multe lucruri despre planetologie decât noi. Noi nu putem să presupunem decât că ştie ce face.
― Aş vrea să ştiu şi eu.
― Foarte bine, întreabă-l.
Pelorat făcu o grimasă:
