― Poate că a treia e cu noroc.
Trevize ridică sprâncenele:
― De unde ai luat expresia asta?
― Este veche, spuse Pelorat. Am găsit-o într-o legendă primitivă. Înseamnă succesul în a treia încercare, după părerea mea.
― Sună bine, spuse Trevize. Foarte bine, atunci... a treia să fie cu noroc.
CAPITOLUL 15
Muşchi
66
TREVIZE ARĂTA GROTESC în costumul său spaţial. Nu rămăseseră afară decât holsterele ― nu cele pe care şi le agăţa de obicei pe şolduri, ci unele mai impunătoare, făcând parte din costum. Introduse cu grijă blasterul în holsterul din dreapta, şi biciul în holsterul din stânga. Fuseseră reîncărcate, şi de aceasta dată, gândi el foarte hotărât, nimeni şi nimic nu i le va mai lua.
Bliss zâmbi:
― Ai de gând să-ţi iei armele cu tine chiar şi pe o lume fără aer sau... Dar nu contează! Nu-ţi voi pune la îndoială deciziile.
― Foarte bine! spuse Trevize.
După care se întoarse pentru a-l ajuta pe Pelorat să-şi pună casca.
Pelorat, care nu mai purtase niciodată un costum spaţial, spuse pe un ton plângăreţ:
― Crezi că voi putea respira în chestia asta, Golan?
― Îţi promit că vei putea, spuse Trevize.
Bliss, ţinând-o pe Fallom de după umeri, îi privi închizându-şi ultimele articulaţii. Tânăra Solariană se holba la cele două siluete în costume spaţiale, cu o nelinişte evidentă. Tremura. Braţul lui Bliss o strânse uşor şi protector.
Uşa camerei de presurizare se deschise, lăsându-i pe cei doi să intre agitându-şi braţele în semn de bun-rămas, după care se închise în urma lor. Apoi se deschise uşa exterioară, şi păşiră, cu mişcări greoaie, pe solul unei lumi moarte.
Era dimineaţă, în zori. Cerul era senin, desigur, şi avea o tentă de purpuriu, dar soarele nu se ridicase încă. La orizontul mai luminat, acolo unde urma să răsară soarele, plutea o uşoară ceaţă.
― Este frig, spuse Pelorat.
― Îţi este frig? îl întrebă surprins Trevize.
Costumele erau bine etanşate, şi dacă se mai ivea din când în când vreo problemă, aceasta era mai degrabă din cauza supraîncălzirii.
― Nu, deloc, spuse Pelorat, dar uite acolo...
Vocea sa transmisă prin radio suna clar în urechea lui Trevize. Arătă cu degetul.
În lumina purpurie a zorilor, faţada ruinată a clădirii de care se apropiau era acoperită cu o peliculă subţire de gheaţă.
― Atmosfera fiind rarefiată, spuse Trevize, noaptea este mai frig decât te aştepţi, şi ziua mai cald. Acum ne găsim în perioada cea mai rece a zilei, şi vor mai trece câteva ore până ni se va face prea cald pentru a mai putea rămâne expuşi soarelui.
O mică parte din soare începu să se distingă deasupra orizontului, ca şi cum cuvintele lui Trevize fuseseră o incantaţie magică.
― Nu te uita la el, îl avertiză Trevize pe tonul unei conversaţii banale. Viziera ta este reflectorizantă şi opacă la radiaţiile ultraviolete, dar chiar şi aşa ar putea fi periculos.
Întoarse spatele răsăritului de soare, şi umbra sa lungă se profila pe clădire. Lumina soarelui făcea ca gheaţa să dispară, chiar în timp ce privea. Timp de câteva clipe, zidul căpătă o culoare întunecată datorită umezelii, apoi dispăru şi umezeala.
― De aici, de jos, clădirile nu mai par atât de bine conservate, aşa cum păreau din aer, spuse Trevize. Sunt crăpate şi stau să se prăbuşească. Ăsta este rezultatul modificărilor de temperatură, cred, şi ciclurilor zilnice de îngheţ şi dezgheţ ale apei, care durează poate de douăzeci de mii de ani.
― Sunt câteva litere gravate în piatra de deasupra intrării, spuse Pelorat, dar eroziunea le face greu de citit.
― Le poţi descifra, Janov?
― Un fel de instituţie financiară. Cel puţin, pot descifra un cuvânt care ar putea fi “bancă”.
― Ce e aia?
― O clădire în care bunurile se depun, se retrag, se schimbă, se împrumută... dacă este vorba de ceea ce cred eu.
― Un întreg edificiu pentru aşa ceva? Fără computere?
― Cu computere, dar care nu se ocupă de toate problemele.
Trevize ridică din umeri. Detaliile istoriei antice nu i se păreau deosebit de interesante.
Îşi continuară drumul, mărind din ce în ce mai mult pasul, petrecând din ce în ce mai puţin timp în dreptul fiecărei clădiri. Tăcerea, moartea, erau de-a dreptul deprimante. Colapsul lent, durând de milenii, făcea ca acest loc să pară cadavrul unui oraş, din care nu mai rămăseseră decât oasele.
Se aflau la o latitudine mare în zona temperată, dar Trevize avu impresia că simte căldura soarelui în spate.
