― Voi sta în dreapta ta şi te voi ţine lipită de mine. Pel va sta în stânga, iar Trevize, de cealaltă parte a mesei, în faţa ta. Nu vom lăsa pe nimeni să-ţi vorbească, şi nu vei fi obligată să vorbeşti cu nimeni.

― Voi încerca, Bliss.

― După aceea, spuse Bliss, câţiva Alfani vor cânta în felul lor, pentru noi. Ştii ce este muzica?

Fredonă o bucată de muzică electronică, încercând să imite sunetele cât putea ea de bine.

Figura lui Fallom se lumină:

― Vrei să spui *******.

Ultimul cuvânt era pe limba ei. Începu să cânte.

Bliss făcu ochii mari. Era o melodie minunată, deşi necizelată, şi bogată în triluri.

Într-adevăr, spuse ea. Muzică.

Fallom spuse, entuziasmată:

― Jemby făcea...

Ezită, apoi se hotărî să pronunţe cuvântul Galactic:

― ... muzică mereu. Făcea muzică la *******.

Din nou un cuvânt pe limba ei. Bliss repetă, nesigură:

― La un fifil?

Fallom râse:

― Nu fifil, *******.

Cu cele două cuvinte pronunţate unul după altul, Bliss reuşi să-si dea seama de diferenţă, dar renunţă să-l reproducă pe al doilea.

― Cum arată? întrebă ea.

Vocabularul lui Fallom era deocamdată limitat, insuficient pentru o descriere precisă. Iar gesturile făcute de ea nu reuşiră să inspire în mintea lui Bliss nici o formă clară.

― Mi-a arătat cum se foloseşte *******, spuse Fallom cu mândrie. Foloseam degetele la fel ca şi Jemby, dar el mi-a spus că în curând nu voi mai avea nevoie.

― Este minunat, dragă. După cină, vom vedea dacă Alfanii sunt la fel de buni la muzica pe cât eraţi tu şi cu Jemby.

Ochii lui Fallom străluciră; cu mintea ocupată de perspective frumoase, reuşi să treacă cu bine de o cină bogată, în ciuda mulţimii, a râsetelor şi a zgomotelor din jurul ei. Doar o singură dată, când se răsturnă din greşeală o farfurie, declanşând strigăte agitate chiar în apropiere de ea, Fallom păru speriată, dar Bliss o strânse prompt, într-o îmbrăţişare caldă şi protectoare.

― Mă întreb dacă nu cumva putem aranja să mâncăm singuri, murmură ea spre Pelorat. Altfel, va trebui să plecăm de pe această lume. E şi aşa destul de neplăcut că trebuie să mănânc toate aceste proteine de animale Izolate, însă măcar trebuie să o fac în linişte.

― Nu fac decât să-şi manifeste buna dispoziţie, spuse Pelorat.

El ar fi fost capabil să îndure orice, punând totul pe seama comportamentului şi credinţelor primitive.

Apoi cina luă sfârşit, şi se anunţă că festivalul va începe în curând.

82

Sala în care urma să aibă loc festivalul muzicii era cam la fel de mare ca şi sala de mese, cu scaune pliante (pe care Trevize le găsi foarte incomode) pentru aproximativ o sută cincizeci de oameni. Ca oaspeţi de onoare, vizitatorii fură conduşi în rândul din faţă, şi numeroşi Alfani făcură comentarii politicoase şi favorabile referitoare la îmbrăcămintea lor.

Ambii bărbaţi erau goi de la brâu în sus, şi Trevize îşi încorda muşchii abdominali ori de câte ori îşi aducea aminte. Din când în când, cobora privirea în jos, auto-admirându-şi pieptul acoperit de păr negru. Pelorat, puternic preocupat să observe tot ceea ce se afla în jurul său, era indiferent la propria înfăţişare. Bluza lui Bliss atrase priviri nedumerite, dar nimeni nu făcu vreun comentariu.

Trevize observă că sala era doar pe jumătate plină, şi majoritatea audienţei era formată din femei, foarte mulţi bărbaţi fiind plecaţi pe mare.

Pelorat îl înghionti şi îi şopti:

― Au electricitate.

Trevize privi spre tuburile verticale de pe pereţi şi tavan, împrăştiau o lumină blândă.

― Tuburi fluorescente, spuse el. Foarte primitiv.

― Da, dar sunt utile, şi avem chestii din astea în casă şi la baie. Credeam că au doar un rol decorativ. Dacă putem afla cum se pun în funcţiune, nu vom mai fi obligaţi să stăm în întuneric.

― Ar fi putut să ne spună, făcu Bliss iritată.

― S-au gândit că ştim, spuse Pelorat. Că toată lumea ar trebui să ştie.

De după cortine ieşiră patru femei care se aşezară, formând un grup în spaţiul din faţă. Fiecare ţinea în mână câte un instrument din lemn lăcuit, toate identice ca formă, dar greu de descris. Instrumentele erau net diferite ca mărime. Unul era foarte mic, două ceva mai mari, iar al patrulea foarte mare. Fiecare femeie mai ţinea în cealaltă mână câte o tijă lungă.

Auditoriul fluieră uşor la apariţia lor şi, ca răspuns, cele patru femei se înclinară. Fiecare purta o bandă de pânză strânsă peste sâni, ca pentru a-i împiedica să se atingă de instrumente.

Trevize, interpretând fluierăturile ca pe un semn de bună primire, sau de plăcere anticipată, găsi că este politicos să fluiere şi el. Fallom se alătură cu un tril asurzitor care era pe cale să atragă atenţia, când o presiune a mâinii lui Bliss o făcu să se oprească.

Trei dintre femei, fără alte pregătiri, îşi puseră instrumentele sub bărbie; cel mai mare dintre instrumente rămase între picioarele celei de-a patra, sprijinindu-se de podea. Tija lungă din mâna fiecăreia era plimbată pe deasupra corzilor, pe aproape toată lungimea instrumentului, în timp ce degetele mâinii drepte alunecau rapid pe la capetele superioare ale corzilor.

Aceasta, gândi Trevize, era “scârţâiala” la care se aşteptase, însă nu suna deloc ca o scârţâială. Era o succesiune blândă şi melodică de sunete; fiecare instrument îşi interpreta propria partitură, şi totul fuziona într-un mod plăcut.

Îi lipsea infinita complexitate a muzicii electronice (“adevărata muzică”, nu se putu opri Trevize să gândească) şi avea o anume monotonie. Totuşi, cu trecerea timpului, urechea i se obişnui cu sistemul ciudat de sunete şi începu să “prindă” subtilităţile. Era obositor, şi se gândi cu regret la strălucirea, precizia matematică şi puritatea muzicii adevărate, dar îi veni ideea că dacă ar asculta suficient de mult timp muzica acestor instrumente simple de lemn, s-ar putea să înceapă să-i placă.

De-abia după patruzeci şi cinci de minute apăru Hiroko. Îl remarcă imediat pe Trevize în primul rând, şi îi zâmbi. El se alătură cu tot sufletul audienţei care începuse să fluiere blând, în semn de satisfacţie. Fata arăta minunat, îmbrăcată cu o fustă lungă şi rafinată, avea o floare mare în păr şi nimic pe deasupra sânilor, din moment ce (după toate aparenţele) nu exista pericolul ca aceştia să se atingă de instrument.

Instrumentul său se dovedi a fi un tub de lemn închis la culoare, lung de aproximativ două treimi de metru, şi gros de aproape doi centimetri. Duse instrumentul la buze şi suflă într-o deschizătură aflată la unul din capete, producând un sunet subţire, duios, care crescu în înălţime pe măsură ce degetele sale manipulau nişte obiecte de metal dispuse în lungul tubului.

La primul sunet, Fallom o strânse pe Bliss de mână şi spuse:

― Bliss, acesta este un *******.

Şi pronunţă din nou cuvântul care lui Bliss i se păruse că aduce cu “fifil”.

Bliss dădu ferm din cap spre Fallom, care spuse, coborând vocea: