― Ba da, este!

Câţiva spectatori priveau în direcţia lui Fallom. Bliss îi acoperi hotărâtă gura, cu mâna, se aplecă şi îi murmură în ureche, cu o forţă aproape subliminală:

― Linişte!

După aceea, Fallom o ascultă pe Hiroko în linişte, dar degetele i se mişcau spasmodic, ca şi cum apăsau obiectele aflate în lungul unui instrument imaginar.

Ultima parte a concertului fu susţinut de un bărbat în vârstă purtând pe umeri un instrument eu caneluri pe laturi. Îl strângea şi îl întindea, în timp ce cu una dintre mâini parcurgea rapid o succesiune de obiecte albe şi negre aflate la unul dintre capete, apăsându-le mai multe odată.

Trevize găsi că aceste sunete erau deosebit de obositoare, chiar barbare şi neplăcute, ca amintirea lătratului câinilor de pe Aurora ― nu din cauză că sunetul semăna cu un lătrat, ci din cauză că emoţiile pe care le stârnea erau asemănătoare. Bliss părea ca şi cum era pe cale să-şi ducă mâinile la urechi pentru a le acoperi, iar Pelorat avea o încruntătură pe faţă. Doar Fallom părea, să se distreze, din cauză că bătea uşor cu piciorul în podea, iar Trevize, după ce remarcă acest lucru, îşi dădu seama, surprins, că ritmul muzicii se potrivea perfect cu bătaia din picior a lui Fallom.

Muzica luă, în cele din urmă, sfârşit, şi se produse o adevărată furtună de fluierături, trilul lui Fallom acoperind clar toate celelalte zgomote.

Apoi auditoriul se sparse în grupuri mici, conversând, şi deveni la fel de gălăgios ca în toate reuniunile publice ale Alfanilor. Persoanele care concertaseră stăteau în partea din faţă a camerei şi discutau cu cei veniţi să le felicite.

Fallomse eliberă din priza lui Bliss şi alergă spre Hiroko.

― Hiroko, strigă ea aproape sufocându-se. Lasă-mă să văd *******.

― Ce anume, dragă? spuse Hiroko.

― Lucrul cu care ai făcut muzica.

― Aha, râse Hiroko. Acesta flaut este, mititico.

― Pot să-l văd?

― Bine.

Hiroko deschise o cutie şi scoase instrumentul. Era compus din trei părţi separate, dar le asambla rapid; i-l întinse lui Fallom cu muştiucul spre buze şi spuse:

― Uite, stârneşte-ţi suflarea pe aici.

― Ştiu, ştiu, spuse nerăbdătoare Fallom dând să apuce flautul.

Automat, Hiroko îl smulse şi îl ridică:

― Suflă, copilă, dar nu îl atinge.

Fallom părea dezamăgită:

― Atunci, pot să mă uit la el? Nu îl ating.

― Desigur, drăguţă.

Întinse din nou flautul şi Fallom îl privi cu aviditate.

Apoi, lumina fluorescentă din cameră păli foarte uşor, şi se făcu auzit sunetul unei note de flaut, uşor şovăielnic şi fluctuant.

Hiroko, surprinsă, era aproape să scape flautul, iar Fallom strigă:

― Am reuşit! Am reuşit! Jemby mi-a spus că odată am să pot!

― Tu ai scos sunetul acesta? întrebă Hiroko.

― Da, eu. Eu.

― Dar cum ai reuşit, copilă?

Bliss spuse, roşie de ruşine:

― Îmi cer scuze, Hiroko. Am să o iau de aici.

― Nu, spuse Hiroko. Să mai facă încă o dată vreau.

Câţiva dintre Alfanii din apropiere se strânseră să privească. Fallom avea fruntea încreţită, ca şi cum făcea eforturi mari. Tuburile fluorescente păliră mai puternic decât prima dată, şi se auzi din nou vibraţia unei note de flaut, de această dată pură şi stabilă, urmată de o succesiune dezordonată de sunete, în timp ce obiectele de metal din lungul flautului se mişcau de capul lor.

― Este un pic diferit faţă de *******, spuse Fallom cu răsuflarea un pic tăiată.

Ca şi cum suflarea care activase flautul fusese a ei, şi nu aer dirijat de la distanţă.

― Probabil că foloseşte energie de la curentul electric ce trece prin tuburile fluorescente, spuse Pelorat spre Trevize.

― Încearcă din nou, spuse Hiroko cu voce sugrumată.

Fallom închise ochii. Nota era acum mai uşoară, şi sub un control mai ferm. Flautul cânta parcă de unul singur, acţionat de energia transdusă de lobii încă imaturi ai creierului lui Fallom. Notele care la început fuseseră aproape dezordonate intrară într-o succesiune melodioasă. Toată lumea din sală se adunase acum în jurul lui Hiroko şi al lui Fallom, Hiroko ţinând uşor flautul la capete, între degetul mare şi arătător de la fiecare mână, şi Fallom, cu ochii închişi, comandând curentul de aer şi mişcarea clapelor.

― Este melodia pe care am cântat-o eu, şopti Hiroko.

― Mi-o aduc aminte, spuse Fallom dând încet din cap şi încercând să nu îşi perturbe concentrarea.

― Nu ţi-a scăpat nici o notă, spuse la sfârşit Hiroko.

― Dar nu a fost bine, Hiroko. Nu ai cântat bine.

― Fallom! strigă Bliss. Nu este politicos ceea ce spui. Nu trebuie...

― Vă rog, spuse categoric Hiroko, nu vă băgaţi. De ce nu a fost bine, copilă?

― Pentru că eu aş fi cântat în alt fel.

― Atunci, arată-mi.

Flautul cântă din nou, dar într-un mod mai complicat, deoarece forţele care acţionau clapele o făceau într-o succesiune mai rapidă şi în combinaţii mai elaborate decât înainte. Muzica era mai complexă, şi infinit mai sentimentală şi mişcătoare. Hiroko stătea dreaptă, şi în tot restul camerei nu se mai auzea nici un zgomot.

Chiar şi după ce Fallom termină de cântat, nu se auzi nici un sunet până când Hiroko nu inspiră adânc şi spuse:

― Micuţo, ai mai cântat vreodată melodia asta?