― Ştiu, spuse Pelorat, dar se pare că nu pot obţine mai mult decât atât. Filmul probabil că s-a deteriorat.
Umbrele defilau acum mai repede pe ecran, şi, periodic, apărea ceva care semăna foarte vag cu un text. Era imposibil de descifrat, între text şi cei doi se interpusese parcă o ceaţă groasă. Apoi, pentru o clipă, imaginea deveni clară, pentru a dispărea din nou.
― Dă înapoi şi păstrează imaginea, Janov, spuse Trevize. Pelorat încerca deja să prindă din nou imaginea clară. Trecu de ea dând înapoi, apoi dădu înainte şi trecu din nou de ea, până cînd în cele din urmă o prinse şi o păstră.
Nerăbdător. Trevize încercă să citească, apoi spuse, iritat:
― Tu poţi descifra ce scrie aici, Janov?
― Nu în întregime, spuse Pelorat privind ecranul cu ochii pe jumătate închişi. Este despre Aurora. De asta îmi pot da seama. Cred că vorbeşte despre prima expediţie hiperspaţială... “prima evadare”, aşa se spune.
Dădu înainte, şi imaginea se înceţoşă devenind din nou întunecată. Spuse, în cele din urmă:
― Pare că se ocupă de lumile Spaţiene, Golan. Nu găsesc nimic referitor la Pământ.
― Şi nici n-ai să găseşti, spuse Trevize cu amărăciune. Şi pe aceasta lume, ca şi pe Trantor, a fost şters tot ceea ce se referea la Pământ. Opreşte aparatul.
― Dar nu contează..., începu Pelorat oprind aparatul.
― De ce, din cauză că mai putem încerca în alte biblioteci? Şi acolo au fost şterse. Peste tot. Ştii...
În timp ce vorbea îi aruncă o privire lui Pelorat. Se holbă deodată la el cu un amestec de oroare şi repulsie.
― Ce s-a întâmplat cu viziera ta? întrebă el.
67
Pelorat ridică automat mâna înmănuşată până la vizieră, apoi o îndepărtă, privind-o.
― Ce s-a întâmplat? întrebă el perplex.
Apoi îl privi pe Trevize, şi continuă, cu o voce aproape piţigăiată:
― Este ceva ciudat cu viziera ta, Golan.
Trevize privi imediat în jurul sau, căutând o oglindă. Nu era nici una, şi chiar dacă ar fi fost, ar fi avut nevoie de lumină.
― Vino la soare, murmură el.
Tras, împins, Pelorat fu adus în raza de lumină a celei mai apropiate ferestre. Trevize simţi căldura în spate, în ciuda efectului izolator al costumului spaţial.
― Priveşte spre soare, Janov, spuse el, şi închide ochii.
Se lămuri imediat ce nu era în regulă cu viziera. Era muşchiul, care creştea abundent acolo unde sticla vizierei întâlnea ţesătura metalizată a costumului spaţial. Viziera lui Pelorat avea pe margini puf verde. Trevize nu avea nici o îndoială că şi viziera lui era în aceeaşi situaţie.
Frecă muşchiul de pe viziera lui Pelorat, cu degetul mănuşii. O parte se desprinse, acoperindu-i mănuşa cu o crustă verde, însă în timp ce o privea strălucind în soare, aceasta deveni mai dură şi mai uscată. Încercă din nou, şi de această dată muşchiul se desprinse ca o coajă, căzând. Începuse să capete o culoare maronie. Frecă din nou, cu râvnă, marginile vizierei lui Pelorat.
― Curăţă-mi viziera, aşa cum fac şi eu cu a ta, spuse el.
Apoi, mai târziu:
― Sunt curat? Perfect, şi tu la fel... Să mergem. Nu mai avem ce face pe aici.
În oraşul pustiu şi fără aer, soarele era neplăcut de fierbinte. Clădirile de piatră străluceau aproape dureros de puternic. Trevize miji ochii privindu-le, şi, pe cât posibil, încercă să meargă pe arterele umbrite. Se opri în faţa unei crăpături care brăzda faţada unei clădiri. O crăpătură suficient de largă pentru a-şi putea introduce degetul prin ea, cu mănuşă cu tot. Băgă degetul, îl scoase, îl privi, şi murmură:
― Muşchi.
Se duse până la marginea umbrei şi ţinu o vreme degetul la soare.
― Dioxidul de carbon este explicaţia, spuse el. Oriunde se poate face rost de dioxid de carbon ― în rocile aflate în descompunere ― oriunde ― acolo va creşte şi muşchiul. Noi, precum ştii, suntem o sursă bogată de dioxid de carbon, probabil mai bogată decât orice altceva de pe planeta asta, şi cred că unele cantităţi infime de gaz scapă pe la marginile vizierei.
― Deci muşchiul va creşte acolo.
― Da.
Drumul înapoi spre navă părea lung, mult mai lung decât la ducere, desigur, mai ales că acum soarele dogorea mai puternic decât în zori. Însă când ajunseră, nava se afla în continuare la umbră. Cel puţin din acest punct de vedere, Trevize calculase corect.
― Priveşte! spre Pelorat.
Trevize văzuse. Marginile uşii principale erau încărcate de muşchi verde.
― Tot scăpări de dioxid de carbon? întrebă Pelorat.
― Bineînţeles. Cantităţi insignifiante, sunt sigur, dar muşchiul ăsta este cel mai fin detector de dioxid de carbon pe care l-am văzut până acum. Sporii săi probabil că se găsesc pretutindeni, şi oriunde se întâlnesc cu câteva molecule de dioxid de carbon, germinează.
Îşi potrivi radio-ul pe lungimea de undă a navei şi spuse:
― Bliss, mă auzi?
